Fiecare om are grădina lui reală sau închipuită. Cine n-a avut-o sau n-a inventat-o, e un 
mare nefericit. Avem nevoie de grădini. Grădini sufleteşti unde să cultivăm flori proaspete şi pastelate: prietenia, iubirea, înţelegerea, compasiunea, celelalte virtuţi morale.
Cu toţii credem că grădina noastră este neasemuită. Şi-n ea ne păstrăm comorile copilăriei, ale tinereţii, ale maturităţii şi ale senectuţii. Desigur, fiecare vârstă are dimensiunile ei spirituale. Tinereţea, aspiraţia către înalt, flori limpezi şi puternic parfumate, maturitatea – Înaltul – flori în plină vigoare, senectutea – flori de amurg, învolburate-n ceţuri sinilii, curgând înspre toamnă, cu parfumuri vetuste, abia mai păstrând adierea zefirului.
Tot în grădinile noastre sufleteşti poţi întâlni, pe lângă plante şi arbori de toate speciile, şi 
mulţi prieteni dragi: albine, fluturi, libelule, arici, broscuţe, melcişori, mioare, şi un norod de bondari şi insecte minuscule care ne ţin hangul la joacă.
O grădină este o fărâmă de Rai. Aici poţi face orice şi poţi invita pe oricine. Nu există limite de vârstă ori de altă natură. Paradisul e tot o grădină. Grădina Genezei. Prima grădină a omului. Acolo unde strămoşii noştri dintâi se plimbau nestingheriţi, pe alei, se înfruptau de roadele şi parfumurile ei, „în liniştea serii”, până într-o zi când s-a stricat echilibrul.
Uneori, e atâta mireasmă-n grădină încât parcurgi ameţit, năucit de culoare şi de parfum, luminişurile, ascultând harpe de îngeri, alăute şi flaute măiestre, şi, la umbra unei tufe de liliac îţi îngădui să visezi.>>>>
paginaverde
---------------------------
------------------
-------------------
-------------------
-------------------
-----------------------------------
------------------------------
-------------------------------
-------------------------------------
--------------------------
-------------------------------
-------------------------------
---------------------
--------------------------
-----------------------------
~~~~~~~~~~~
