PAGINA VERDE

LEGENDA GHIOCELULUI

Un îngeraş coboară lin

Printre luceferi, printre stele.

Pe ceru-albastru, cristalin,

Părea năframă cu mărgele.

.

El a cules la întâmplare

O floare pură, argintie,

O floare fără-asemănare

Privirea-i scaldă-n bucurie.

.

-O fi luat cu ea un crin?

-O fi ales poate-o cicoare!

-Sau a cules un trandafir?!

-Ori una dintre lăcrămioare!

.

-Sau o zambilă? O lalea?

Mai multe flori erau mirate.

-Poate-o albastră viorea!

Răspunse una dintre toate.

.

Cu coarda ruptă, vai de ea,

O altă floare, cam posacă,

Cristale-ntruna lăcrima,

Părea durerea să nu-i treacă.

.

-Sărmană floare, eu te-am frânt,

Greşit-am tare mult cu tine,

Doresc acum să ai cuvânt,

Să-mi spui cum să te fac iar bine!

.

-Aş vrea să fiu precum zăpada

Cea albă, moale şi pufoasă,

S-anunţ că-ncepe iar parada

De flori aduse de Crăiasă.

.

Iar îngeraşul bun şi blând

Făcu un dalb, fin clopoţel,

Cu trupul verde şi plăpând,

Şi-i dete nume: „Ghiocel”.

………………………….

LEGENDA VIORELEI

Într-o lume dreaptă şi aleasă,

Trăiau un împărat şi o împărăteasă.

O fată cum nu-i alta creşteau la curtea lor,

O preafrumoasă fată, o zână-a florilor.

.

Părinţii o iubeau din toată inima.

Prinţesa Viorica, nume frumos avea!

Purta haine de aur, cusute fir cu fir

Şi-n galbena-i cosiţă-un roşu trandafir.

.

Trăia într-un palat, Palatul de Cleştar,

Pe care îl primise de la strămoşi în dar.

Avea grădini bogate, cu fel de fel de flori,

Livezi cu pomii falnici, de fructe roditori.

.

La dangăt lung de clopot, un tainic miez de noapte,

Când sclipitori luceferi tot licăresc în şoapte,

Aşa cum ursitoarea voise să se-ntâmple,

Ca jungherul în inimi la toţi să se împlânte,

.

Prinţesa fu răpită, nu-i lucru chiar uşor,

De-o zână rea la suflet, de Zâna Zorilor.

Degeaba fu palatul păzit de buni străjeri,

De renumiţi arcaşi, de vrednici lăncieri.

.

La timpul cel sortit, la ceas aniversar,

Aşa cum la castele se-ntâmplă foarte rar,

Străji multe şi armate au adormit vrăjite,

Precum pe lumea asta fost-au de mult ursite.

.

Zâna cea rea la suflet, Zână a Zorilor,

Răpit-a pe prinţesa, frumoasa florilor.

Ingenua Viorică a fost dusă-n pădure.

Acolo, între munţii cu vârfurile sure,

.

Fu prefăcută-n floare, cu ochi de peruzea.

Luat-a nume scump, pe-acel de Viorea,

Aşa de drăgălaşă, o floare a-nnoirii,

O floare-a primăverii, o floare a iubirii!

……………………….

LEGENDA BUJORULUI

În lumea asta blestemată

Se spune că trăia odată

Un paşnic împărat, bătrân

Şi milostiv, un bun stăpân.

.

Avea un tânăr fiu, Bujor,

Înalt şi chiar fermecător.

Pe tatăl său îl asculta

Şi din cuvântu-i nu-i ieşea.

.

Dar preamăritul împărat

Căzut-a într-o zi la pat.

Bolnav şi tare supărat,

Feciorului i-a cuvântat:

.

-Vezi tu, copile-ţi dau povaţă,

Acuma, cât mai sunt în viaţă:

Cât vei trăi, nu-i o ruşine,

Cu toţi vecinii să te ai bine.

.

Bolnav eu sunt, e-adevărat,

De la un lac rău, blestemat,

Unde sunt iele-amăgitoare

Şi ştime – zeci, supărătoare.

.

De rele ce-s, acum, te teme,

Că ele fulgeră blesteme,

Pe oameni îi prefac în vite

Cu feţele schimonosite.

.

Iar tu fecior, în nici un fel

Nu trebuie s-ajungi la el!

Cu-asemenea ameninţare,

Căzu răpus, fără suflare.

.

Feciorul îl jeli-ndelung,

Dar lacrimile nu ajung.

Se perindară zile grele

Cu ofuri, chinuri şi durere.

.

Bujor mergea prin târguri, sate

Şi prin ţinuturi depărtate.

El colinda grădini, livezi,

Privind la vitele-n cirezi.

.

Vedea cum urcă pân’ la soare

Vestita ciocârlie, care

În zborul ei întrece vântul

Şi săgetează-apoi pământul.

.

Pe la pădurea cea adâncă,

Pe unde nu fusese încă,

Trecea acum în plină noapte

Şi auzea plăcute şoapte.

.

Feeric luna strălucea,

Iar el, flăcăul, aţipea.

Tril dulce de privighetori

În inimă-i dădeau fiori.

.

Şi zâne –iele-n paşi uşori

Ademeneau pe trecători.

Oşteni şi cai culcaţi în glajă

Dormeau întinşi, cuprinşi de vrajă.

.

Bujor, feciorul de-mpărat,

Era parcă hipnotizat,

Mergea întins după stafii,

Purtat fiind de melodii.

.

Iar zânele, goale-goluţe,

Cu plete aurii, drăguţe,

Dansau cu foc în jurul lui,

Pe placul împăratului.

.

Sfios, Bujor nu-şi găsea locul,

Obrajii îi ardeau ca focul,

Iar ielele îl blestemau

Şi-n animal îl prefăceau:

.

-Eu vreau să fie un viţel

Florean, cu coarne, măricel!

A doua: – Fiindcă-mi e pe plac,

Aş vrea să fie un gândac!

.

-Eu vreau să fie un broscoi,

Să salte-n baltă şi noroi!

-Acest flăcău, fiu de-mpărat,

Pe care voi l-aţi blestemat

.

S-ajungă un viţel de soi,

Un mic gândac sau un broscoi,

Zise mama supărată,

O floare vreau să fie-ndată

.

Şi roşie, frumoasă, mare,

Ea mândră să zâmbească-n soare,

Cu un parfum îmbietor,

Iubit de orice muritor!

.

Iar ştimele rele, spurcate,

Cu toate-au dispărut în noapte,

În lacul-acesta blestemat

Şi rece şi întunecat.

.

După un timp, dar nu prea mult,

În floare el s-a prefăcut.

Toţi oamenii i-au zis Bujor

Un nume drag, pe placul lor.

……………………

LEGENDA LĂCRĂMIOARELOR

(MĂRGĂRITĂRELELOR)

Trăia odată, într-un regal palat,

Aşa cum pe-astă lume fuse dat,

Un prinţ frumos şi-o tânără domniţă,

O floare între flori, o garofiţă.

.

Ei se jucau în locuri fermecate,

Cântau, se bucurau de libertate.

Se-nţelegeau, ca fraţii, cu iubire,

Nu se-aşteptau la vreo nenorocire.

.

Dar tânăra domniţă s-a îmbolnăvit,

De o boală gravă suferea cumplit.

Slăbea văzând cu ochii biata fată,

Regina mamă era tare supărată.

.

Se stinse fata ca o lumânare

Şi clopote băteau fără-ncetare,

De veste dând în cele patru zări

La prinţi şi împăraţi, în depărtări.

.

Fratele prinţ plângea pe sora care

Îl întrecea la joc şi la cântare…

Flori dalbe culegeau de prin grădini

Şi daruri ofereau celor străini.

.

Minune mare, prinţul slobozea,

Oricine îl privea putea vedea,

Din pleoapele firave, lacrimi albe,

Lacrimi mărgele, toate prinse-n salbe.

.

Cădeau înşiruite pe pământ

Şi toate prinse-aşa, ca-ntr-un descânt,

Se prefăceau în albe floricele,

Pe tulpiniţe, salbe de mărgele.

.

Bobiţe albe de mărgăritare

Sclipeau voios, se desfătau la soare,

Cu un parfum al lor, îmbătător,

Îl fermecau pe orice trecător.

.

-Ce flori sunt astea? Cum le spune oare?

-Cum, voi nu ştiţi?! Sunt albe lăcrămioare!

Li se mai spune „mărgăritărele”,

Lacrimi de prinţ, născute-n clipe grele!

………………………..

GHEORGHE ANTOHI, învăţător

Şcoala nr. 33 „Sf. Dumitru” Galaţi