Ioana Stuparu:,,Poemul copacului”
Ce linişte, Doamne!
Şi ce frumuseţe pe piscul de munte!
Se-ndoaie genunchii a rugă.
Se sprijină Cerul pe pâlcuri şi mări de copaci.
Ce-nalţi sunt!
Şi drepţi, precum lumânarea fântânii.
Au neamul înfipt în vremuri adânci…
Chiar Mânăstirea Bârsana,
De veacuri
Le-ascultă povestea.
.
Ce linişte, Doamne!
Şi ce bogăţie!
.
Cutreieră omul prin pâlc de copaci.
Se ştiu de o viaţă. El stă mai de vale.
Îl poartă un dor ce nu-i călător:
Visează o casă şi prunci gângurind
Pe prispa scăldată în soare.
Agale-i e mersul, aprig e dorul!
Slăveşte Pământul şi Cerul!
Alături, aude copac ce pornit-a
Să-ngâne un cântec de leagăn.
.
Ce linişte, Doamne!
Şi ce măreţie!
.
Sclipeşte în soare tăişul securii
Adâncă e urma ce-o lasă în trupul
Copacului bun pentru stâlp la o casă.
Coroana-mbrăcată-n strai verde tresaltă…
Suflarea din cuiburi îşi pune-ntrebări…
Alături de trup o aşchie şade să cadă…
Musteşte de sevă, a crud amiroase!
.
Securea se uită mereu către Cer
Cată putere, cere iertare!
Crestează de jur-împrejur şi adânc
Sar aşchii o sută, o mie…
Întregul văzduh e beat de mireasmă!
.
Tăişul securii se-nalţă,
Coboară… Loveşte!…
Nu moare copacul când cade,
Ci se dăruieşte
Cu trup şi cu suflet.
Cu omul ca frate trăi-va
În casa cu prispa scăldată-n Lumină.
Generaţii de prunci
Vor creşte ascultând poveştile lui
Purtate-n desagă
Din vremuri adânci.
Ioana Stuparu
Mai 2007
---------------------------
------------------
-------------------
-------------------
-------------------
-----------------------------------
------------------------------
-------------------------------
-------------------------------------
--------------------------
-------------------------------
-------------------------------
---------------------
--------------------------
-----------------------------
~~~~~~~~~~~
