Cezarina Adamescu – ,,Poemele ţărânei”
FEMEIA PĂMÂNTULUI
Mă-ntorc ariadnă
şi biciul ţărânii
mă-ncinge precum o eşarfă.
Tulbur fântâna
cu răsuflarea-mi fierbinte.
Îmi ustură talpa sărutul
cu apa din tandrul izvor,
.
sunt femeia ţărânii
cea de copii născătoare
ai focului…
ABLUŢIUNE
Să mă spăl cu pământul
înspumându-mi cu patimă
grumazul, mâinile, pieptul
şi coapsa rotundă
şi astfel curată de lutul flămând
să-mi reînvii începutul
când apa mă înfierbânta răcoroasă,
seducătoare şi castă,
în hăul fântânii
pe paşnicul grui
de acasă…
NĂPĂDIŢI DE MIROSUL PĂMÂNTULUI
Că ne iubim se făcea,
că ne iubim în plină lumină
într-o şură de fân
hrăniţi din belşugul seminţei
şi brusc năpădiţi de,
proaspăt, mirosul,
mă scăldam pe pământ
ca în azima trupului tău.
Părăsisem cuibarul de frică.
Şi se făcea că ne întinerise, râzând,
secunda pe buze
şi-n cele din urmă, în semn că exist
îţi născusem în zi de întâi
cel mai frumos poem de răspântie…
SPRIJIN PĂMÂNTUL
Cu tălpile goale sprijin pământul
cum şoimii sprijină cerul,
cum sprijină pruncul lăuntrul de trup,
cum zidul se-agaţă de iederă,
aşa mă agăţ de ţărână…
CINEVA DE APROAPE
Sunt cineva de aproape;
dimineaţa mă nasc pentru tine
stea vorbitoare.
.
Mă vezi aparent
risipindu-mă
cu toate speranţele mele
nacele de păpădie.
.
Sunt aici
fruct patetic şi crud
la doi paşi de aducere aminte
şi refuz recunoaşterea
tot mai mult năpădită de
tandrul nisip
ca un cuibar de clepsidră…
UN TOT CU PĂMÂNTUL
Deşi de la semenii mei împrumut
un popor de cuvinte,
o naţie-ntreagă de flori de omăt,
impulsive
îmi acoperă strigătul mut,
sunt ca o biserică veche de sat
anonimă şi fără de sfinţi,
cu sfântul altar
îngropat în lutul de silişte.
.
Un tot cu pământul
prin care respir sincopat
precum firul de grâu
în imberba zăpadă.
.
Prin alţii mă bucur
când tălpile lor de oţel mă strivesc,
sunt hău în atingere,
trăiesc absolutul numai prin alţii
şi doar pentru mine,
şi doar pentru mine,
în loc să dau rod
mă nărui cu-ncetul…
DE-ABIA MAI AM TIMP…
N-am timp să fiu tristă;
de-abia mai am timp
să mă bucur,
să mângâi cu ochii pierduţi
pământul – cât nemărginirea –
să adulmec iubirea
de la zenit la nadir;
să mă îmbrac în zefir
şi-n voaluri de rouă.
.
Spre ceruri înalţ
braţe de rugi în mănunchi.
De-abia mai am timp
să vă scriu în genunchi,
să mă dărui cu smerenie,
v o u ă….
CEZARINA ADAMESCU
22 APRILIE 2009
DE ZIUA INTERNAŢIONALĂ
A PĂMÂNTULUI
Lasă un comentariu