~BIBLIOTECA ECOLOGICĂ

Frunze pomi arbori

FRUNZE, POMI, ARBORI      Text: Gheorghe Pituţ   Ilustraţii: Angi Petrescu-Tipărescu

Îmi pare atât de bine că merg la ţară! O să văd pomii şi o să mănânc tot felul de fructe.

-Unchiule, unchiule, eu aş vrea să fiu pasăre. Auzi, unchiule?

-Ce să aud?

-Că vreau să fiu pasăre…

-Bine, Vasile. Iată, am ajuns în gară. Căruţa noastră şi vărul tău Ion ne aşteaptă.

-Eu vreau pe cal, vreau pe cal!

-Nu se poate. Sus, în căruţă… aşaaaa…lângă vărul tău.

-Dii…încă puţin şi suntem acasă.

-Am ajuns. Grădina noastră e mare şi are gard viu. Tot gardu-i plin de vişini. Vişinul acesta, mi-a spus tata că are vreo cincisprezece ani. E mai mic decât  un cireş şi-i place să crească unde-i pământul mai răcoros. Frunzele sunt ascuţite la vârf şi cu  dinţişori pe margini, iar printre ele se văd nişte mărgele roşii agăţate de crengi cu codiţe subţiri. Când se coc vişinele, înseamnă că e vară plină.

-Nuielele astea sunt de tufă.

-Nu ştiu ce-i aceea tufă.

-Noi aşa-i spunem alunului. N-ai mâncat alune?! În gard alunul nu creşte mai mult de un metru, fiindcă tata îi taie mereu mlădiţele, Ca să nu facă umbră. Alunele au sâmburele alb sub coaja foarte tare şi-s îmbrăcate într-o fustiţă verde cu colţi.

-Ia să rup o frunză…

-Vezi că e aproape rotundă, şi are nişte perişori pe faţă care nu prea se văd, dar îi simţi dacă pui frunza pe frunze. Vreau s-ţi arăt ceva: faci mâna stângă ochean, pui peste arătător şi degetul mare o frunză şi cu dreapta: poc! să vezi cum pocneşte Dacă stai la noi până la toamnă, culegem alune şi le punem în pod să se usuce. Poate că avem noroc să nu fie fulgerate, fiindcă acelea au sâmburii negri. Vasile, vreau să-ţi mai spun că florile alunului sunt ca nişte bucăţi mici de sfoară pe care sunt înghesuite un fel de bobiţe, cam la fel cu ale porumbului, dar mult mai mici.

-Cireşul seamănă cu vişinul. Păcat că n-ai venit mai devreme, acum cireşele s-au terminat. Ştii, cireşului îi place numai în faţă de soare. Are crengile rare, frunzele lungi şi lucioase, iar toamna îngălbeneşte cel mai repede.

-Ioane, hai să stăm puţin pe iarbă,  poate prindem nişte cosaşi.

-De unde ştii de cosaşi?

-M-a dus tata într-o zi la pescuit şi mi-a arătat cum sunt.

-Îţi plac caisele? Caisul are tulpina subţire, dar face nişte caise cât un ochi de bou. Sunt rotunde şi pufoase ca puişorii abia ieşiţi din ou. Numai că nu piuie.

Toate ramurile cresc la fel de înalte şi dacă am fi mai uşori am putea călca pe frunze ca pe un pod verde.

-De aceea aş vrea eu să fiu pasăre, Ioane.

-Vasile, să-ţi arăt de unde am căzut eu anul trecut. E un păr mustos. Cel mai bătrân din toată grădina. Ştii de ce am căzut? Părul are toate crengile la fel, adică nu ştii care-i uscată şi care nu. Stăteam cu picioarele pe una şi când să pun mâna pe o pară, zdup cu mine! Părul a fost plantat de tatăl bunicului, de aceea e atât de mare. Vezi, para asta e ca turnul bisericii pe care ai văzut-o când veneam de la gară; dedesubt e toată greutatea şi spre codiţă se subţiază tot mai mult, Dac-ar fi coapte am mânca până ne-ar durea burta şi n-ar mai trebui să vorbim atât.

-Să ştii că nici nu plec până nu se coc.

-Vreau să-ţi spun şi eu despre un pom. Are tulpina groasă şi când e mic îl rod iepurii. Crengile sunt scurte şi frunzele brumate pe dedesubt. Ştii ce pom este? Mărul.

Cel pe care-l ştiu eu are merele galbene pe o parte, iar pe cealaltă nişte flăcări roşii. Am muşcat eu dintr-unul odată şi când mi-a curs zeama pe barbă parcă mă răcorisem într-o fântână. Tata spune că mărul de Domnul pomilor.

-Ăsta e prunul. E mai mic decât cireşul şi mai înalt decât caisul. Ia să rup câteva frunze. Prinde una în mână! Aşa că-i aspră?

-De ce are petele astea roşcate?

-L-am lovit eu la rădăcină când i-am săpat o groapă lui Corbu. Nu ştii cine-i Corbu? Păi, motanul. Da’ nu mai e. L-am îngropat.

-Ion, dar petele?

-Aa… se îmbolnăveşte verdeaţa şi atunci rugineşte.

-Eu am mâncat multe prune. Mămica are şi acum magiun în borcan.  Tu nu ştii de ce au prunele ceaţă pe ele?

-Nu ştiu, Vasile. Mi se pare că noaptea când le bate vântul rămân aşa ceţoase. Tata le pune într-un butoi mare, să le facă ţuică şi, după aceea, când bea, zice că de aia nu mai vede bine fiindcă au avut ceaţă prunele.

-Vasile, am să-ţi arăt acum un gutui.

-Nu sunt coapte gutuile?

-Nu sunt. Gutuiul e un fel de măr, vreau să spun că frunzele şi crengile seamănă cu ale mărului. Dar fructele mari şi galbene au nişte perişori aspri, de aceea eu nu prea mănânc gutui.

-Dar dulceaţa e grozavă.

-Când sunt coapte bine poţi să mănânci, sunt foarte parfumate. Dar trebuie să ai grijă de seminţele negre care sunt lipicioase. Te poţi îneca dacă nu eşti atent.

-Dar pomul pe care l-am văzut la stradă ce este?

-Dud, noi însă îi spunem frăgar. Creşte destul de înalt. Are frunzele crestate şi ascuţite la vârf. Ieri am cules o traistă mare şi le-am adus la şcoală pentru viermii de mătase. Dacă vrei ne urcăm să culegem dude.

-Sigur că vreau.

-Uite, dudele sunt lunguieţe, legate cu o codiţă de ramuri şi seamănă cu frăguţele din pădure. Îţi plac?

-Sigur, Ioane, uită-te la mine cum m-am vopsit.

-Astea sunt negre, dar avem şi dude albe, şi roz.

-Ion, dar pomul acela care a singur, ce este?

-Nuc. Chiar că e singur. Nucul nu suferă să crească în apropierea altui pom, nici alt nuc. Are frunte mari, lunguieţe şi face o umbră groasă ca un bivol. Nici iarba  nu creşte prea mare sub coroana lui. Până nu se coc, nucile sunt  îmbrăcate într-o pufoaică verde, amară, dar sâmburii, acoperiţi cu o coajă pietroasă, sunt foarte mici. Veveriţelor şi ciocănitorilor le plac grozav nucile. Dacă poţi scoate sâmburele întreg dintr-o nucă înseamnă că ai un cocoşel.

-Cum?

-Da, da, nu te mira, aşa-i zice, dacă poţi să-l scoţi întreg.

-Ion, din grădină se vede muntele.

-Vrei să fugim în pădure?

-Da, da, chiar acum. Îl luăm şi pe Hoţu. Dar  nu se rătăceşte?

-Ion, aicea cresc strugurii?

-Da, chiar pe viţele acestea. Ai grijă când fugi, fiindcă cele maia tinere se rup uşor, numai butucul care e dedesubt e lemnos, viţele care au crescut anul acesta sunt fragede ca o frunză. De aceea au fost puşi pe lângă ele, fiindcă se-ndoaie şi cad pe pământ. Frunza e mai mare decât palma ta.

-Ion, dar cum se fac strugurii?

-Păi, bine! Ăsta-i un ciorchine şi boabele mici pe care le vezi se tot umflă până ajung ca nişte bile. Din via pe care-o avem pe sub streaşina casei stoarcem strugurii şi facem must.

Iată pădurea. Arbori ca aceştia n-am mai văzut. Ce sunt?

-Sunt stejari, Vasile. Cresc foarte înalţi. Scoarţa lor e groasă şi are crăpături adânci din cauza îngheţului. Când e iarnă îi aud cum pocnesc de frig. Vezi, frunzele sunt ca nişte urechi sfârtecate. Vino să ne uităm pe jos, trebuie să găsim nişte ghindă. Ghinda are o cupă în care stă ca un copil într-un lighean şi seamănă cu o bomboană lunguiaţă. Bunicu zice că stejarul trăieşte şapte sute de ani.

-Aşa de mult?! Am auzit la radio un cântec cu fagi, arată-mi şi-un fag.

-Pentru asta trebuie să mergem mai sus, dar mi-e frică să nu se-nnopteze.

-Nu se-nnoptează, hai s-alergăm!

-Hai, care ajunge mai întâi acolo…

-Ion, stai, eu nu mai pot, urcuşul e prea mare. Ce-i ăsta?

-Oho… un şarpe. Nu te apropia. Lasă-mă pe mine! Să rup o nuia. Treci în partea cealaltă!… Dacă avem un chibrit, să-i fi pus foc pe cap s-auzi ce fluierături  mai scotea!

-De ce stătea încolăcit în drum?

-Îl  durea capul.

-Îmi pare rău că l-ai omorât.

-Ce vorbeşti!? Păi, dacă bunicu ar auzi c-ai întâlnit un şarpe şi nu l-ai omorât, nici nu s-ar mai uita la tine. Vrei să-ţi arăt ceva? Îi tăiem coada pe la vârf şi o să vezi că nu moare până apune soarele. Hai să fugim.

-Nu, nu. Hai să dăm de fagi.

-Uite-i  acolo. Sunt cât stejarii de mari, dar nu trăiesc aşa mult. Noi facem foc numai cu lemne de fag; ard grozav. Are scoarţa mult mai netedă ca stejarul, dar şi el suferă de îngheţ. Bunicul povesteşte că dacă auzi fagii cum se roagă frigului iarna îţi vine să le dai câte o haină. Mai urcăm?

-Urcăm, da nu mi-ai spus cum e  sămânţa.

-Sămânţa se cheamă jir şi seamănă c-o mărgea turtită din trei părţi.

-Ion, dar noroiul care se vede pe tulpini de unde-i?

-Aa…noaptea, după ce se scaldă, mistreţii se freacă de fagi. Dacă mai urcăm puţin, ite acolo, dăm de brazi.

-Bradul e verde totdeauna. Are crengile roată pe trunchi. Aşteaptă puţin să scot briceagul. Să fac o crestătură, după aceea tu ţii palma sub ea.

-Ion, ce curge? Tii, ce frumos mai miroase!

-E răşină. Acum pune un picior la mine-n mâini şi ridică-te să aplecăm o creangă. Vreau să-ţi arăt că frunzele sunt ca nişte ace. Au crescut de-o parte şi de alta a crenguţei ca dinţii de pieptene.

-Am mai văzut brad. La Anul Nou am avut un pom de iarnă. Dar sămânţa cum e?

-Colo sus se văd cucuruzii, dar nenea păduraru le spune conuri. Au nişte solzi ca de peşte, sub care dorm seminţele cu aripioare.

-Nu putem lua şi noi?

-Nu se poate, Vasile, sunt prea sus. Acum s-a făcut târziu. Dacă stai mai mult la noi, venim şi altă dată. Coborâm repede, numai să-l fluier pe Hoţu, că s-a luat după o căprioară.

-Ion, ce pomi sunt cei din vale?

-Nu ţi-am spus că nu se mai zice pomi? Cei din pădure sunt arbori, înţelegi?

-Da, dar nu mi-ai spus ce sunt.

-Nişte arini. Le place pe lângă apă. Nici nu le pasă când se revarsă pârâiaşul. Au frunzele rotunde şi  se lipesc de mână. Dacă vrei, poţi să-ţi pui una pe nas, să nu te mai ardă soarele. Mama ia coaja de arin primăvara, o fierbe şi vopseşte pânza. Sămânţa nu ţi-aş putea-o arăta decât iarna, pe zăpadă. E neagră şi cu aripioare. Vrei să coborâm?

-Ioane, cum poate arborele acela trăi mereu cu rădăcinile în apă?

-Poate, fiindcă e salcie. Are frunzele ca nişte săbii spânzurate şi crengile subţiri cu o coajă lucioasă.

-Dar văd că trunchiul e înalt.

-Nu e, pentru că în fiecare primăvară i se retează nuielele. Sunt bune să faci gard  împletit. La bătrâneţe, trunchiul se face scorburos. Când vin eu cu oile în pădure şi văd că pe crengile salciei cresc nişte mâţişori, înseamnă că s-a făcut primăvară.

-Ioane, dar am văzut salcie şi în pădure.

-Aceea e salcie căprească, iar asta care creşte pe malul apei este plângătoare.

-Aici e un plop. Are coaja netedă până nu trece de vreo douăzeci de ani şi după aceea se crestează.

-Şi cum îl pot deosebi cel mai uşor dintre ceilalţi arbori?

-Foarte bine. Pe faţă frunzele bat în verde, iar pe partea cealaltă sunt aproape albe. Frunzele lui se mişcă tot timpul, sunt foarte simţitoare.

-De ce?

-Pentru că plopul are foarte multă apă în lemn şi umblă prin el toată ziua, de aceea se zbat frunzele tot timpul.

-Arde bine lemnul de plop?

-Nu arde, nu-i bun de foc, ţi-am spus că e plin de apă. Tata spune că plopului, dacă nu i-ar fi ruşine de salcie, ar putrezi până acasă.

-Cum aşa?

-Bine. Plopul e bun numai în picioare, la locul lui, în  pădure.

-Ioane, şi la noi în oraş am văzut plopi, dar n-au crengile lăbărţate şi cresc foarte înalţi. Aceia sunt plopi canadieni.

-N-am văzut până acum.

-Nu mi-ai spus ce arbori sunt pe partea cealaltă a văii.

-Mesteceni. Nenea păduraru e foarte trist când vorbeşte despre ei. El îi spune mesteacănului

Arborele-mamă.

-De ce?

-Fiindcă la umbra lui pot creşte tot felul de arbori, dar mai târziu mesteacănul rămâne mic şi crengile celui crescut lângă el îi fură toată lumina şi-l omoară. Are coajă albă, albă, şi frunzele ca nişte inimi. Când mai venim în pădure te duc să le vezi cum tremură tot timpul, chiar dacă nu bate vântul.

…Nenea păduraru zice că mesteacănul cerne lumină. Tot el mi-a spus şi despre ceilalţi arbori.

…Acum trebuie să ne grăbim spre casă, altfel ne prinde noaptea.

(Text integral: FRUNZE, POMI, ARBORI, Text: Gh. Pituţ, Ilustraţii: Angi Petrescu-Tipărescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: