Prof.Ionela Panaite:,, Miracolele vieţii pe Pământ”

EDUCAŢIE ECOLOGICĂ

ECOLOGIA – ŞTIINŢA MEDIULUI

Ecologia – studiază relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, precum şi relaţiile dintre diverse specii de vieţuitoare. Ea ne învaţă să înţelegem şi să respectăm natura, să o iubim şi să o ocrotim, căci de sănătatea ei depinde viaţa noastră.

Adeseori lăcomia şi inconştienţa omului provoacă mari daune. Crezându-se stăpânul, şi nu creaţia naturii, „maimuţa nebună şi genială” a distrus nenumărate specii de plante şi a distrus nenumărate specii de plante şi animale! E suficient să defrişezi o pădure pentru a termina cu animalele ce trăiesc în ea. Mii de rinoceri au fost măcelăriţi doar pentru coarnele lor; mii de elefanţi au plătit cu viaţa pentru fildeşii lor…Ticăloşia unora, ce nu pot fi numiţi oameni, depăşeşte orice imaginaţie!

Ce poate fi mai grav decât POLUAREA, această murdărire şi otrăvire continuă a mediului? Substanţele toxice deversate în ape au ajuns în corpul peştilor şi apoi în organismul omului, provocând intoxicaţii grave şi chiar moartea unor oameni. Asemenea fapte nu sunt doar crime împotriva naturii, ci şi crime împotriva umanităţii!

CARE SUNT FACTORII DE MEDIU?

Pentru a putea trăi, organismele vii au nevoie de o serie de condiţii sau  factori de mediu. Aceştia sunt e două categorii: fără viaţă şi cu viaţă.

Factorii fără viaţă sunt:  solul, lumina, temperatura, apa şi aerul, iar cei cu viaţă sunt tocmai vietăţile de orice fel care însufleţesc acel mediu.

A. SOLUL – CREAŢIA VIEŢUITOARELOR

Solul – este stratul fertil  de la suprafaţa uscatului, în care plantele îşi înfig rădăcinile. El conţine săruri minerale şi substanţe organice, plantele extrag din sol apa şi sărurile minerale necesare supravieţuirii lor, cu ajutorul rădăcinilor.

Algele microscopice sunt şi ele locuitori ai straturilor de la suprafaţa solului. Alte vietăţi microscopice (bacterii şi ciuperci)  se „hrănesc” prin descompunerea substanţelor organice provenite din corpul plantelor şi animalelor moarte.

Cum s-a format solul?

În urmă cu aproximativ 4,5-5 miliarde de ani, când Pământul se năştea din flăcările Universului, nu exista sol. Mai întâi a fost stânca goală şi rece. Pe o planetă fără oxigen şi aflată la discreţia radiaţiilor cosmice, viaţa nici nu putea exista, cel puţin nu în forma pe care o cunoaştem astăzi…

Uscatul nu oferea un mediu prielnic evoluţiei chimice…aşa că epopeea fantastică s-a produs în apă. A fost greu până la prima celulă capabilă să supravieţuiască şi să se înmulţească! De acolo viaţa a mers tot înainte – bacterii, alge, plante, animale acvatice…Plantele s-au mutat în marea lor majoritate pe uscat…încetul cu încetul. Mai târziu s-au încumetat şi animalele. Trăiau, se înmulţeau şi mureau, ca şi  în zilele noastre. După moarte, fiinţe nevăzute transformau cadavrele în materie organică şi minerală. Prin amestecul resturilor organice cu praful adus de vânt s-a format primul strat de sol.

Aici s-au instalat alte plante şi animale care la rândul lor au murit şi au fost descompuse. Treptat, grosimea stratului de sol a crescut…şi iată-ne în zilele noastre! Uscatul Terrei e acoperit acum cu un strat fertil: solul! Frumoasă poveste, nu-i aşa?

Solul ca mediu subteran de viaţă

Solul nu este doar sursa de hrană, ci şi mediu de viaţă pentru multe animale. În mediul subteran trăiesc multe animale. Râmele sunt viermi inelaţi supranumiţi „pluguri biologice”. De ce? Pentru că, săpându-şi galeriile, măresc spaţiile din sol, permiţând pătrunderea unei cantităţi mai mari de aer. Un sol bine aerat  favorizează respiraţia rădăcinilor plantelor ce cresc în el.

Larvele multor insecte trăiesc în sol, de exemplu cele de cărăbuş. Ele sunt ca nişte „viermi”  albi, groşi, ce rod rădăcinile plantelor. Sunt dăunătoare, ca şi coropişniţa. Această insectă înrudită cu greierii şi lăcustele are picioarele adaptate pentru săpat. Am văzut-o de multe ori dând târcoale răsadurilor tinere de tomate şi ardei!

Multe mamifere se adăpostesc în vizuini săpate în sol, cum ar fi ornitorincul. Numele său s-au traduce „cioc de pasăre” şi nu este doar o figură de stil. Animalul chiar are un cioc asemănător cu al raţei! Cu ajutorul ghearelor sale puternice, ornitorincul sapă în  malul apei o vizuină cu două deschideri – una spre uscat şi alta spre apă. Ornitorincul din Australia mai are o curiozitate: e un mamifer care face ouă, în loc să nască pui vii!

Şi hârciogul este un bun săpător. Galeriile lui ajung până la adâncimea de 2 m şi sunt aproape în întregime pline cu seminţe de cereale (boabe de grâu şi porumb). Mare hoţoman, hârciogul!

Cârtiţa este un mamifer adaptat complet la viaţa în mediul subteran. Corpul său acoperit cu blăniţă mătăsoasă nu depăşeşte 12 cm lungime. Picioarele din faţă sunt lăţite şi întoarse spre laturile corpului. Arată ca nişte cazmale pentru săpat. Picioarele din spate au gheare straşnice. Cu ele, cârtiţa aruncă pământul format în urma săpăturilor. Din cauza  vieţii în întuneric, nu are nevoie de ochi. Aceştia sunt mici şi ascunşi sub piele. Deşi nu vede, animalul beneficiază de alte două simţuri: mirosul şi pipăitul.

Câte mistere nu ascunde solul! Viaţa clocoteşte aici, ca în orice alt mediu de viaţă. Vara, greierii ies din galeriile lor şi ţârâie în iarbă. Ştiai că nu e un cântec obişnuit? Dar asta e deja altă poveste!…

B. LUMINA – DARUL SOARELUI

Lumina este factorul climatic sinonim cu viaţa şi bucuria de a trăi. O primim de la steaua noastră, Soarele, şi ne însoţeşte de-a lungul trecerii noastre prin Univers. Nici nu-mi pot imagina viaţa, universul fără ea! De altfel, viaţa nu ar fi putut exista fără lumina şi căldura Soarelui. Oamenii au înţeles importanţa lui de la bun început. L-au considerat zeu şi i s-au închinat plini de speranţă. Aşa procedau, de pildă, egiptenii. În timpul eclipselor s-au temut că nu-l vor mai revedea şi, de fiecare dată, l-au întâmpinat cu voioşie.

Lumina Soarelui se naşte în miezul său de foc, unde temperatura măsoară 14 milioane de grade! Acolo au loc reacţii nucleare pe care omul abia a reuşit să le reproducă n laborator, dar nu le stăpâneşte. Energia emanată este imensă şi doar o mică parte ajunge pe Pământ.

Lumina influenţează în cel mai înalt grad viaţa tuturor organismelor. Ea este absolut necesară plantelor la prepararea substanţelor organice (hranei). Pentru aceasta, plantele sunt dotate cu clorofilă  – o substanţă de culoare verde ce se află în toate părţile verzi ale plantei, dar cel mai mult în frunze. Clorofila este hoţul de soare. Rolul ei este să „fure” energia razelor solare şi să o pună la dispoziţia plantei. Această energie transformă apa, sărurile minerale şi dioxidul de carbon în substanţe organice. Procesul se numeşte fotosinteză şi are ca rezultat încă un produs esenţial – oxigenul. Iar oxigenul e absolut necesar animalelor şi oamenilor de pe Terra.

Lumina şi plantele

Cerinţele plantelor faţă de factorul lumină sunt foarte diferite. Unele preferă locurile însorite, în timp ce altele se simt bine la umbră. În pădure se dă o luptă crâncenă, fiecare plantă încercând să ajungă la lumină. Frunzele arborilor au orientări diverse, pentru a putea capta lumina din cât mai multe unghiuri.

Mai mult decât atât, plantele simt prezenţa luminii şi reacţionează printr-o serie de mişcări numite fototropisme. Dintre organele plantelor, tulpina şi frunzele caută cu aviditate lumina şi se orientează către ea. Mişcarea se numeşte fototropism pozitiv şi este bine cunoscută la floarea soarelui. În schimb rădăcina se ascunde cât poate de repede, ceea ce se numeşte fototropism negativ.

Formarea florilor este un alt eveniment guvernat de lumină. La multe specii de plante, prelungirea duratei de expunere la lumină grăbeşte înflorirea, în timp ce scurtarea acestei perioade întârzie apariţia florilor. Din această categorie fac parte ovăzul şi grâul; pentru a putea înflori, ele necesită o perioadă de iluminare mai mare de 12 ore pe zi; din acest motiv sunt numite plante de zi lungă.

Bumbacul preferă mai puţin de 12 ore de lumină pe zi; este o plantă de zi scurtă. Există şi plante indiferente faţă de durata iluminării; asemenea plante, numite neutre, înfloresc în orice condiţii, atâta timp cât lumina există în mediul lor de viaţă. Preferinţele nu se opresc însă aici. Şi momentul deschiderii lor diferă: de exemplu, graţioasele zorele înfloresc dimineaţa, iar regina nopţii ne îmbată cu parfumul ei la căderea serii…

Ciupercile, organisme de un tip aparte ce nu mai sunt considerate plante, par să fie total indiferente faţă de factorul lumină. Ele nu au clorofilă şi nu sunt autotrofe, adică nu  îşi pot prepara singure  hrana.

Şi animalele sunt dependente de lumină

Unele dintre ele sunt active în timpul zilei, odihnindu-se noaptea; de aceea se numesc diurne (de zi). Aşa sunt fluturii de zi (albiliţa),  păsările răpitoare de zi (uliul, şoimul, acvila), mamiferele erbivore (antilopa, girafa, zebra), veveriţa etc. Alte animale stau ascunse ziua şi în caută hrana noaptea.

Nocturne (de noapte) sunt păsările răpitoare de noapte (bufniţa, cucuveaua), fluturii de noapte (fluturele ochi de păun), marile carnivore (tigrul, leu, etc.). Există şi animale care îşi fac simţită prezenţa în amurg. Ele se numesc crepusculare şi sunt active în acele momente când ziua se îngână cu noaptea. Este cazul liliecilor şi al fluturelui de mătase.

Nici oamenii nu rămân indiferenţi la ritmul de zi-noapte. În general, ei sunt activi în timpul zilei şi se odihnesc noaptea. Când călătoresc pe alte continente (de exemplu în America), din cauza diferenţelor orare, oamenii suferă de somnolenţă în timpul zilei şi de insomnie noaptea. Aceste fenomene durează câteva zile, până când organismul se obişnuieşte cu noul ritm de viaţă. Normal, acelaşi lucru se întâmplă la revenirea în Europa.

Cum arată ochii vieţuitoarelor?

Animalele au organe specializate pentru recepţionarea luminii – ochii. La om, văzul oferă peste 80% din informaţiile pe care le primeşte creierul de la toate organele de simţ (ochi, ureche, nas, limbă, piele).

Ochi întâlnim pentru prima dată la melci. I-ai văzut cu siguranţă în vârful corniţelor mai lungi ale codobelcului! Şi caracatiţele au ochi, chiar foarte dezvoltaţi, despre care se spune că ar percepe şi culorile. Insectele au ochi performanţi şi nici nu e de mirare! Ai văzut desigur ochii uriaşi ai muştelor. Ei ocupă cea mai mare parte a capului. Dacă i-ai privi cu lupa, ai vedea că fiecare ochi uriaş are o mulţime de…faţete ce strălucesc precum cristalele! Sunt mii de „ochişori” care formează cei doi ochi mari. Cu ajutorul lor insectele văd foarte bine, distingând şi culorile.

În lumea peştilor, campioni ai văzului sunt rechinii. Toate simţurile lor sunt ascuţite până la extrem! Asta îi face prădători perfecţi. Deşi au apărut cu sute de milioane de ani în urmă, urmaşii lor supravieţuiesc şi astăzi. Pentru comparaţie, dinozaurii n-au reuşit asta!

În lumea vie există câteva reguli de bază. Una dintre ele ne spune că toţi prădătorii au vederea ageră. Desigur, şi celelalte simţuri sunt foarte dezvoltate…Şoimii şi acvilele văd şoricelul ascuns în iarbă de la o înălţime ameţitoare. Bufniţele se descurcă perfect în întuneric; sunt păsări răpitoare nocturne, a căror hrană  o constituie în primul rând rozătoarele. Şi pisica vede foarte bine noaptea, ca de altfel, toate rudele ei mai…fioroase. Cineva spunea că Dumnezeu a creat pisica pentru ca omul să poată mângâia un tigru. Adevărat! Nu te lăsa amăgit de mieunatul şi de linguşelile ei.  Pisica este şi rămâne un prădător veritabil, prea mic pentru a putea face rău omului. Cu suratele ei din junglă şi savană nu e de glumit”

Există şi animale pentru care lumina nu este o necesitate. Sunt animale din mediul subteran sau din peşteri, unde domneşte un  întuneric deplin. Despre cârtiţe am vorbit deja şi ştii că este oarbă. Nici liliecii – mamifere zburătoare,  nu sunt campioni ai vederii. Atunci  cum se orientează în întuneric? Cu ajutorul ultrasunetelor – sunete pe care urechea umană nu le percepe. În peşterile din Dalmaţia trăieşte Proteus, animal înrudit cu salamandra. Acest amfibian cu coadă are corp alungit asemănător cu al şerpilor şi patru picioare foarte scurte. Ducându-şi viaţa numai în întunericul peşterii, nici măcar nu are ochi.  Pielea lui este albicioasă ori rozie, deoarece pigmenţii (coloranţi) ai lumii vii nu sunt necesari. Aceste substanţe  au rolul de a proteja organismul de radiaţiile dăunătoare ale Soarelui. Dacă în mediul de viaţă al Proteus-ului lipseşte complet lumina, atunci nu e nevoie nici de ecranul de protecţie pe care îl „construiesc” pigmenţii.

(va urma)

(Text reprodus din cartea  Prof. IONELA PANAINTE, MIRACOLELE VIEŢII PE PĂMÂNT, Întrebări, curiozităţi, fenomene, taine dezlegate pentru elevi, Casa Editorială REGINA, Iaşi, 2006).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: