,,Oamenii de nisip şi Glasul Pământului”

Ioana Stuparu: ,,Oameni de nisip”- Cronică de Cezarina Adamescu

IOANA STUPARU, „Oameni de nisip”, vol. I, Bucureşti, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006

Se zice că ţărâna unde te-ai născut, nu-ţi va scrijela niciodată talpa. Ea nu te poate răni chiar dacă umbli cu tălpile goale prin noroaie şi zloată. Legătura ancestrală dintre om şi pământul pe care l-a strivit sub tălpi pentru prima oară este aproape mistică. Dimensiunea şi valoarea acestei taine o poate înţelege doar acela care nu se mai află pe meleagul natal, dar poartă acest loc sfânt în sine ca pe o icoană. Un om rupt, (dez)rădăcinat de locul de unde survine fiinţa (dasein) este un om infirm. El trebuie, sub orice chip să se întoarcă. Nu suportă depărtarea. Unii se întorc în mod real, ceilalţi, fac acest drum îndărăt, prin intermediul imaginilor, al amintirilor, al acelui dor, care, cu ochii închişi, devine şi mai acerb, mai însetat de zborul în sine. Dor care se instalează definitiv în fiinţă şi care îl conduce el însuşi pe om pe acest drum, pentru a-i trezi amintirile, nostalgia, a căuta semnele tainice ale unei copilării depărtate.

Ioana Stuparu a ales calea evocării satului în scris. Cu boaba lacrimei scrie. Cu propria respirare. Poate de aceea, scrierile sale sunt atât de autentice. Ea întreprinde această călătorie iniţială către sine, dintr-o nevoinţă, dintr-o stare de urgenţă, o necesitate stringentă. Nu poate altfel. Fiindcă, fără bagajul acesta informaţional afectiv până la revărsare, n-ar mai fi întreagă, chiar dacă uneori, povara a devenit grea, aproape insuportabilă. Autoarea execută incizii în propria carne, până la sânge, pe viu şi priveşte rana. Da, e a ei, face parte din fiinţă. Nu totdeauna amintirile sunt benefice. Dar, ele vin, chemate şi nechemate şi stăruie, până la obsesie.

Ioana Stuparu a scris despre acestea ca să se elibereze. Nu se explică altfel faptul că, uneori, autoarea lasă totul baltă, în mijlocul vârtejului şi trage o fugă la Mârşaniul ei iubit, să se încarce de mireasma de reavăn a pământului zămislitor de viaţă. Dă fuga-n livada copilăriei, rupe cea mai gogonată prună moţăţală şi muşcă din ea cu poftă. Are gustul dulce-acruţ-amărui al copilăriei. Ea reprezintă paradisul pierdut, universul fermecat, hiperboreea sa.

Apoi, pregăteşte cele necesare datinii şi începe să tămâieze livada. Alege un copac, îl tămâiază şi-l dă de pomană primului drumeţ care se-ntâmplă pe cale.

În alte locuri există obiceiul ca gospodarul să meargă-n livadă cu un topor şi să ameninţe fiecare copac mai încet la rodire, somându-l să dea fructe, cu aceste cuvinte: „Copacule, te tai!” Şi copacul, de teama ascuţişului satârului, fructifică în anul acela.

La Ioana Stuparu intri-n poveste ca-ntr-un codru fermecat, ori în Dumbrava lui Sadoveanu, unde toate vorbesc şi te îmbie să le asculţi. Natura este principalul personaj în naraţiune.

Mai întâi îţi pleci urechea să auzi glasul pământului, respirarea ierbii, şoapta frunzelor, sclipătul lunii, desluşeşti graiul fiecărei vieţuitoare şi nu te miri de această comuniune insolită. Omul a rezonat întotdeauna cu natura, pe care şi-a ales-o drept sfetnic, stăpân, rudă de-aproape, cea care-l ţine în viaţă. Chiar dacă uneori au existat şi încleştări şi lupte surde între om şi natură.

De data aceasta, câmpia e cea care te îmbie la tăifăsuire, pămâncioru’ nisipos, cu plantaţiile lui de grâu, orz, secară, popuşoi, cu livezile de pruni moţăţăli ori cu zambilele din grădini care răspândesc un miros năucitor în tot satul. Până ce, moleşit, ispitit, învins, te laşi furat de genele serii, fie în pătuc, fie în cenuşar, acolo unde se joacă pruncii. Pentru ca din nou, la crapătul zilei, să porneşti la câmp.

Structura narativă e împărţită în capitole, iar acestea, în scurte fragmente, după firul liber al inspiraţiei şi năvala amintirilor. Cu toate acestea volumul este omogen şi stilul este confesiv.

Cartea începe cu o sudalmă, cu un blestem foarte atipic, împotriva celui care a bătut primul ţăruş la întemeierea satului. Un blestem, o anatemă, cum numai o femeie credincioasă poate profera, cu năduf, atunci când nu mai poate răbda şi se răzvrăteşte cu pumnii ameninţători spre cerul surd şi mut pe care-l socoteşte vinovat de tot ce i se întâmplă. Strigăt de neputinţă şi de înzadar, o implorare a proniei, ca să pogoare asupra sa şi să-i curme suferinţele, ori măcar să i le aline.

E şi un strigăt de revoltă şi un strigăt de nădejde în acelaşi timp, fiindcă din cer vin toate. E o aşteptare, o chemare cu glas înalt, a divinităţii, să-i dea un semn de bunăvoinţă.

Amintiri, mărturisiri, evocări ale satului natal şi ale oamenilor lui. Un drum inţiatic, în căutarea rădăcinilor. Drum în cutele ascunse ale memoriei care se despliază treptat, scoţând la iveală fapte şi vorbe pe care le credeai definitiv pierdute. Înspre strămoşi sau de la strămoşi, drum dus-ntors, suiş-coborâş, o călătorie în susul apei pentru a bea o gură de licoare din izvoru-nceputului.

Ioana Stuparu are o înţelepciune nativă. Ei nu-i trebuie să se caţere pe culmile ideii, ca să exprime un adevăr. Ea-l rosteşte simplu şi atunci, îşi opresc apele cursul, de uimire. Simplă, ca pământul şi aerul, ea ştie rostul tuturor lucrurilor şi, în chip deosebit, rostul cuvântului pe care nu-l foloseşte în deşert, ci doar acolo unde se potriveşte cel mai bine. Şi mai are darul rarissim de a merge la esenţe, de a atinge miezul lucrurilor, măiestrie puţin întâlnită la prozatori, care se pierd în elucubraţii filosofice şi estetice, făcând „teoria chibritului” în timp ce vâlvătăile se înalţă până la cer.

În cărţile ei, nu tocmai consistente din punct de vedere al grosimii se află istoria. Istoria unei comunităţi restrânse, dar care este nucleul, centrul universului şi în felul acesta, devine istorie universală, fiindcă în ea sunt cuprinse zeci de istorii şi de destine. Autoarea operează cu simboluri, cu arhetipuri.

Prototipul ţăranului meşter, gospodar, cinstit, cu frică de Dumnezeu, prototipul mamei, al soacrei, al copilului de ţăran, al moaşei comunale, al rudei cârtitoare şi gâlcevitoare pe care nimic şi nimeni n-o mulţumeşte.

Dar mai ales, glasul satului, gura lumii, devenită personaj, de care se ţine cont în toate. Ruşinea, pudoarea, smerenia, credinţa, îşi au loc de frunte în morala ţăranului. Şi ele, dacă nu sunt respectate, e vai şi amar pentru că judecata satului nu te iartă şi, mai ales, nu te lasă să mergi mai departe. Poţi fi anatemizat, afurisit de glasul satului, mai rău ca de biserică.

Glasul pământului, mai bine zis, acel duh al pământului care există în fiecare ţăran, o cheamă înapoi pe autoare în locul de unde s-a desprins. Şi ea nu se poate sustrage acestei chemări din adânc. E ca un amoc, ca o vrajă, o taină care depăşeşte închipuirea.

Cu minuţia istoricului, etnografului şi a biografului, Ioana Stuparu descrie satul ca pe un personaj. Şi din această descriere răzbate căldura şi dragostea pentru acest areal în care a văzut lumina zilei:

„În partea de apus sau de din sus a comunei Mârşani se află jauri* întregi de pământ nisipos, unde abia dacă găseşti un bulgăre, ca să dai cu el de-a zvârlita în cineva. Este nisip, fir cu fir, bob cu bob… Mai ales la Tinichiţa sau la Tursan, unde se îngroapă roata carului până la căpăţână, iar piciorul desculţ până la gleznă. Unele vite, care sunt mai slăbănoage, sunt ajutate ca să scoată carul din nisip, chiar dacă este gol. Te dai jos din căruţă, îţi propteşti umărul în loitră şi împingi, ajutându-ţi animalele. Vara, pe căldurile mari din luna lui cuptor, poţi să coci oul în nisipul de la Tinichiţa. Te arde la tălpi, de parcă ai călca pe plita încinsă. Acolo, dacă nu pui bălegar cu nemiluita, nu scoţi boabe, nici cât ai semănat. Nici pirul nu se face. Coceanul de porumb creşte un piculeţ mai înalt de o palmă, iar dacă ai norocul să fie un an ploios, se fac ghijurile de porumb aproape cât latul de palmă. Dacă scoţi câteva târne de ghijuri la pogon, zici că ai prins pe Dumnezeu de picior. Nici nu te mai gândeşti cât ai muncit cărând bălegar, căruţă după căruţă.”

Personaj arhetipal, Mitru Leu – bâtu – e prototipul ţăranului în ale cărui vene curge sânge vârtos şi nu apă chioară. „Mitru e om, nu jucărie! Adevărat om!” – aceasta este părerea consătenilor despre el. Autoarea îi face un portret admirabil: „Era mai iute decât argintul-viu. Umbla fără preget, ca să-şi pună toate treburile la punct. Fierar şi tâmplar de meserie, lucra în atelierul din bătătura lui. Însă cele două meserii nu-l împiedicau cu nimic, în a şti ce se întâmplă şi la câmp. Nu avea astâmpăr. Nu ştiu când dormea, nu ştiu când se odihnea. Nu era mare de statură: omenia din el îl făcea mare. Dacă vorbeai ceva cu Mitru Leu, cuvântul lui era ca şi faptă. Nu ducea vorba de colo-colo. Nu-i plăcea vrajba dintre oameni. Mai bine răspundea scurt:

– Ştiu, şi bine fac că nu spun!

După acest răspuns, erai sigur că, oricât ai încerca, nu mai poţi scoate o vorbă de la el. Considera pe toată lumea. Nici măcar de un copil nu-şi bătea joc. Pentru el, toţi erau oameni. Ochii căprui şi privirea ageră, dar blândă, observau tot. Nimic nu-i scăpa din vedere. Când vedea că scârţâie ceva între cei ai casei, intervenea pentru a limpezi apele. Avea felul lui de a cunoaşte sufletul omului. De aceea, găsea repede calea de rezolvare a problemelor din familie”.

Portretul este întregit şi presurat cu perle din gândirea lui sănătoasă:

„ Când vorbeşti cu omul, uite-te-n ochii lui, ca să vezi dacă te minte sau nu! Ochii omului vorbesc mai mult decât gura!, spunea Mitru Leu.

Avea felul lui de a gândi:

“Dacă nu-ţi vezi lungul nasului, degeaba te uiţi mai departe! Pentru că ori nu vezi nimic, ori vezi împopistrat”.

Meseriaş, fierar, tâmplar, „Mitru Leu era cunoscut nu numai în Mârşani şi în satele învecinate, ci îl cunoşteau oameni care locuiau la zeci de km depărtare.”

De aceea, când patriarhul casei dispare, toţi se simt descumpăniţi, iar amintirea dăinuie în amintirile ţăranilor din satele dimprejur, fiindcă i se dusese faima de mare meşter:

– De când a murit Mitru Leu din Mârşani, eu n-am mai avut căruţă care să-mi placă. Ăla lucra, nu se juca! Vopseaua şi picturile lui, nu le făcea nimeni. Cum doreai, aşa îţi făcea picturile pe loitre. Avea darul lui, de la Dumnezeu!” – spune un călător, altuia, în tren.

Limbajul folosit de Ioana Stuparu e direct, despodobit de orice formă de zorzoane stilistice. Naturaleţea cu care îşi alcătuieşte, nu numai discursul, dar şi cadrul, acţiunea, personajele, meditaţiile asupra vieţii şi întâmplărilor cotidiene, fac din cartea Ioanei Stuparu – o carte cât se poate de vie şi autentică.

Este un limbaj oltenesc, presărat cu ziceri, proverbe, cimilituri, deprinderi de limbaj din bătrâni, toate alcătuind un univers în care, o dată pătruns, îţi vine greu să mai pleci şi constituie o frescă vie a vieţii ultimei jumătăţi a veacului trecut, cu pitorescul neasemuit şi parfumul vetust care-l învăluie.

Tot îţi mai e dor de Daneţi? – o întreabă cineva pe Florica, venetică în Mârşanui.

-Îmi e şi mi-o fi până oi muri! – mi-a răspuns ea cu sufletul înfocat. După ce-oi muri, gata, se termină dorul!”

Şi aici se relevă un adevăr: dorul are sfârşit, o dată cu omul.

Alături de Florica, de Mitru Leu, comuna Mârşani – este personaj principal:

Comună mare şi frumoasă, aşezată în partea de sud a ţării, la 45 de Km depărtare de Craiova.”

Situându-l în timp şi spaţiu, cu alte cuvinte, făcându-i loc în Istorie, Ioana Stuparu îl înveşniceşte.

De asemenea este descrisă Valea Tursanului, la fel de detaliat ca pe un poem în proză, pentru că este colţul de rai la care visează autoarea:

Valea Tursanului, care mişună de viaţă, din zorii zilei, până seara târziu. Un “colţişor de Rai”, o oază în mijlocul nisipurilor, una dintre minunile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, mârşănenilor. Valea Tursanului, din care izvorăşte apă limpede şi bună, de nu te mai saturi bând. Valea Tursanului, cu poieniţele pe care ne întindeam pânzele, ca să le înălbim. Valea Tursanului, cu gâldaiele de nămol, în care băgam cânepa la topit. Valea Tursanului, unde veneam în zorii zilei de Joia-Mare, din Săptămâna Patimilor, ca să vărsăm apă pentru morţi. Valea Tursanului, ale cărei pâraie pleacă pe câmp, şerpuind zglobii, ca să ude bostanele mârşănenilor.”

Înveşnicirea satului este un procedeu folosit de mulţi autori. Şi acesta (satul) îşi revendică drepturi legitime la existenţă. El are personalitate, cu toate că e dispreţuit de Florica, femeia care consideră că, la Mârşani sunt numai „oamini de năsip”, „oamini de fâsălaie”, „farfarale”, „nimicuri”.

Autoarea este o povestitoare din stirpea lui Sadoveanu, ori, mai curând din cea a lui Marin Preda. Te conduce pe unde o poartă amintirile şi te face părtaş la viaţa satului. Mârşăneanca Ioana Stuparu, împământenită aici, cunoaşte toate datinile, poveştile cu duhuri rele din pădurea Bratovoieştiului, istorisite vara, pe timp de seară, când se aduna lumea, la taină. Poveşti cu iele sucitoare de minţi, basme, balade, întâmplări de groază, auzite ori închipuite. Poveşti cu Sarsailă preschimbat în dobitoace şi oameni. Există multe superstiţii între oamenii locului. De pildă: „iei un cocoş în căruţă ca să-ţi fie păzitor şi să-ţi alunge duhurile rele, cu cântatul lui”.

Pofta de a povesti a Ioanei Stuparu este nestăvilită. Cu minuţiozitate, ba chiar cu oarecare scrupulozitate, de parcă ar vrea să nu uite nimic, Ioana Stuparu, Ioana Stuparu, în felul său unic, descrie cadrul povestirii, casa lui Mitru Leu, proţăpită pe linia mare de după răscrucea Muscoaicăi, abia parcă te aşteaptă. Dacă te poartă drumurile şi interesele pe acolo, aproape că nu mai ai nevoie de nici un ghid, de hartă sau busolă şi nici să întrebi sătenii. Sunt de ajuns descrierile autoarei care te conduc exact unde ai nevoie. Ioana Stuparu dovedeşte un simţ deosebit al orientării. Nu numai drumurile sunt descrise amănunţit, ci şi oamenii şi vestimentaţia lor, cu aceeaşi precizie a detaliului.

Legea compensaţiei dăinuie între oamenii de nisip, astfel că orice faptă are răsplata ei şi adevărul iese la lumină precum untdelemnul la suprafaţă. Aşa este şi cu Ilie, omorât de un vecin. În cele din urmă, în ceasul morţii, vecinul a trebuit să recunoască fiindcă, deşi „începea să moară, îl întorcea moartea îndărăt”, până s-a mărturisit văduvei. Credinţa că pe cel ucis îl duci în spinare, face parte din legea nescrisă a compensaţiei, care, de fapt este Legea de aur a creştinismului, rezumată astfel: Orice faptă are o răsplată, sau: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura, cu varianta ei: Nu face altuia ceea ce nu ţi-ar place să ţi se facă ţie.

Dezlegarea pentru a muri este, de asemenea, un lucru deosebit de semnificativ.

De asemenea, există în popor credinţa că toţi copiii care mor de mici, se fac îngeri. Oamenii se roagă la cei plecaţi pe cealaltă lume şi le cer mijlocirea la necaz, la cumpănă, la alegerea unui partener de viaţă.

Sătenii respectă cu sfinţenie obiceiul locului: sora mai mică nu e scoasă la horă „fată mare”, până nu se căsătoreşte sora mai mare.

Ioana Stuparu descrie momentul peţitului de către Ştefan, băiatul lui Mitru Leu din Mârşani, care o doreşte de soţie pe Florica, fiica Oanei.

Expresii de felul: „a umbla din câşlă-n câşlă”; „stătu aşteamătu”; „făcută cocârlă”; „al limănit el, de gard”; „dădu de-a-nboul!”, „pământ făsălău; „vrăbii se gălăgesc”, „a încherbăla”; „tinga cu apă rece”; „vinitică”; „chisăr”; „de-a aruncatelea”; „adinenia”; „oblamnicul pe cap”„ţaica”; „cunie”; „pămâncioru” ş. a. au un farmec aparte şi sunt explicate la Glosarul final.

Căldarea de aramă în care se face săpunul, avea să fiarbă şi apa pentru naşterea celei de-a treia fiice a Floricăi: „Câţi copii o fi petrecut căldarea asta! Numai eu de când o ştiu, săraca!“ se gândi tuşa. Puse lemne groase, ca să ţină foc şi plecă în odaie, la Florica”.

Femeia chemată în ajutor, numită convenţional „tuşa”, e bună la toate, inclusiv la a face pe moaşa. Buricul copilului se taie cu un ciob de scoică. „Copilul e aşezat pe strat de fân, la vatra focului, să stea acolo până la ursitori”.

Faptul că femeia aduce pe lume o a treia fată, e motiv de mare mânie pentru ţăran, fiindcă nu are cine-i duce numele mai departe.

De asemenea, faptul că moşica nu a fost aleasă dintre cumnate, e motiv de mare gâlceavă. Obiceiul era ca lehuza să nu se mişte de lângă vatra focului, trei zile, până nu vin ursitoarele la copil. Masa pregătită pentru ursitori e un prilej de sporovăială şi de forfecat satul. Întâmplările au haz, povestitoarea turnându-se sare şi piper din belşug.

Dar şi superstiţiile se ţin de capul oamenilor, atunci când nu dai copilul „în rândul lumii” – adică nu respecţi datina.

Ioana Stuparu descrie şi tradiţia înmormântării – anume că mortul nu trebuia să fie lăsat singur, ca să nu-i fure sufletul Sarsailă.

Tema dezrădăcinării de satul natal, abordată de Ioana Stuparu este una cât se poate de acută. Înstrăinarea este purtată în suflet, ca pe o rană deschisă, întreaga viaţă. Personajul Florica are „norocul” – abia după ce moare să revină la satul ei, Daneţi.

Cu farmec, cu o putere evocatoare şi măiestrie deosebite, Ioana Stuparu, fără să-şi ia nici o măsură de precauţie, dezarmată dar şi dezarmantă, în acelaşi timp, ni se descoperă în linia întâi, cu sufletul descheiat şi cu pieptul deschid, aşteptând glonţul nostru. Şi se miră atunci când nu aude şuierul la ureche.

Partea a III-a a cărţii debutează cu portretul mezinei, Floirica, numită „Fetiţa”, prilej pentru Ioana Stuparu să-şi amintească isprăvile copilăriei, dar şi sfânta ascultare de părinţi, precept moral de care trebuia, musai, să ţii seamă.

Hazul, ori mai bine spus, harul de povestitor al Ioanei Stuparu nu mai poate fi pus la îndoială. Ea povesteşte cu umor nostalgic, întâmplările familiale din primii săi ani de viaţă, făcând referire totodată, la obiceiurile locului, la starea materială şi spirituală a sătenilor din acel segment de veac.

De fapt, lucrarea poate fi folosită şi ca o monografie locală, romanţată, o frescă a satului oltenesc din prima ½ a secolului XX.

E interesant cât de viu este limbajul naraţiunii şi al dialogului la Ioana Stuparu. Ea foloseşte, aşa cum am spus, dialectul oltenesc, cu dezinvoltură, aplomb şi francheţe, ceea ce dă un şarm deosebit scrierii. Citind, preiei expresiile, devenite familiare, şi te trezeşti că le foloseşti şi tu.

Şi mai interesant este că Ioana Stuparu furnizează informaţii etnologice despre arealul respectiv, despre datinile ursitorilor, înmormântărilor, horei, tămâiatului colacilor, obiceiul lehuziei – trei zile pe vatră, al furatului de fete, al nunţilor şi al sărbătorilor creştineşti, al datului copilului la grindă, din acest punct de vedere, cartea fiind un document preţios. Ea relatează şi despre obiceiuri mai puţin cunoscute, cum e acela al „aruncatului copilului”.

Se reliefează portrete admirabile de ţărani şi ţărane, cum sunt: Oniţa, „sufletul mahalalei”, la poarta căreia se aduna lumea ca să tăinuie, mai ales când se însera. Mai jucau câte-un rustem, câte-o „Boierească” sau orice le venea în minte.

De asemenea, Ioana Stuparu descrie minuţios şi jocul numit „purceaua”, un fel de ţurcă, băieţii având „moace” din dafin, pe care le loveau una de alta, ca să atingă „purceaua” şi s-o bage la „bilcă”, adică într-o gropiţă.

O altă datină e împărţirea, în dimineaţa Ajunului de Crăciun a „laptelui de bou”, obicei, nemaiîntâlnit în alte zone.

Portretul Anicăi, arhetipul femeii evlavioase, analfabete, de la ţară ne duce cu gândul la panseurile lui Petre Ţuţea, care spunea că o babă nespălată pe picioare, în faţa unei icoane, face mai mult decât toată teologia.

Mistica tăierii porcului de Ignat, are ceva din măreţia şi simplitatea lumii moromeţiene.

Tot de Anul Nou, oamenii îşi dau copii „la grindă”.

Autoarea descrie şi datina vărsatului apei pentru morţi în dimineaţa Joii Mari, precum şi obiceiul încondeierii ouălor în Vinerea Mare, şi Prăznuirea Paştelui şi împărţitul la cimitir pentru cei răposaţi, toate aceste datini păstrate cu sfinţenie şi reînviate în carte.

Apoi, ritualul Primei Împărtăşanii, al primei Spovezi a copiilor este descris cu mult farmec.

De fapt, întreaga carte a Ioanei Stuparu este un Imn închinat ţăranului român mijlocaş al secolului trecut. Un imn închinat Clipei eterne izvorâtă din inima câmpiei.

De peste tot dintre rânduri răzbate un suflu duios, un aer de mângâiere şi un duh blând al aducerii aminte. Citind, trăieşti alături de toţi, participi cu toată fiinţa la evenimente şi în aceasta constă valoarea de neegalat a cărţii, în faptul că este foarte veridică. Pe tot parcursul scrierii, vocea auctorială se face, nu numai simţită, dar şi auzită, aşa, în dialect, şi-ţi cade dragă, prinzi o simpatie deosebită faţă de tot ce povesteşte ea, ceea ce se întâmplă destul de rar în proză, când, uneori, chiar te iei la ceartă cu autorul sau cu personajele.

Participarea la viaţa comunei e atât de intensă, încât devii şi tu mârşănean – într-o căruţă cu lubeniţe, mergând pâşa-pâşa, în puterea nopţii – prin pădurea Bratovoieştilor – recunoscută ca fiind bântuită de stafii, ca să ajungi în zori, în târg, la Craiova, în Cetatea Banilor.

Vizitatarea oraşului este o mare dezamăgire pentru fetiţa de şapte ani, pentru că toate erau la fel ca la ei acasă. Şi mai ales, că, nu are ce povesti copiilor la întoarcere, pentru că, în afară de case îngrămădite şi oameni mergând grăbiţi, fără să-şi dea bineţe unul altuia, ca în sat, ea nu vede nimic spectaculos.

Deseori, un umor sănătos, molipsitor şi tonic răzbate dintre rânduri. Nu o dată am râs cu poftă, citind singură anumite pasaje.

Un singur lucru constaţi la finalul lecturii: că-ţi pare rău că s-a terminat.

E pur şi simplu uimitor cum, femeile simple, găsesc explicaţii logice tuturor lucrurilor, orânduite din fire. Pentru femeia de ţară, este firesc, tot ce intră în rânduială şi nu i-ar da prin gând să schimbe niciodată această stare de fapt. Ea ştie una şi bună: aşa a lăsat Dumnezeu. De ce să schimbe omul ceea ce a lăsat Dumnezeu atât de bun şi frumos?

De fapt, cartea Ioanei Stuparu este o monografie romanţată a satului oltenesc, scrisă cu atâta măiestrie, încât ar trebui să-şi afle locul într-o Istoriografie a localităţilor Olteniei, cu deosebirea că monografiile locale sunt scrieri exacte, ştiinţifice, istorice, bazate pe date precise, în care nu are loc nici un pic de imaginaţie.

Geografia folclorică a imaginaţiilor şi arătărilor despre Rai, Iad, lumea de dincolo, Dumnezeu şi sfinţi, este foarte variată, ca şi tradiţiile care decurg din aceasta. Peregrinând prin toate acestea, dar şi prin mulţimea de obiceiuri îndătinate, autoarea le înveşniceşte. Şi arealul oltenesc la care face referire autoarea, este extrem de bogat. Un autor contemporan numeşte acest folclor, travaliul fanteziei populare, cu abrevierea TFP. Atunci când intervine în naraţiune fabulosul, imaginarul, autorul aşează această siglă-avertisment pentru cititor. Este un procedeu stilistic deosebit, al întrebuinţării vocii auctoriale în desfăşurarea acţiunii este întâlnit la mulţi autori, printre care şi Nicolae Breban.

Pitorescul de limbaj, de situaţie, măiestria cu care autoarea conduce naraţiunea, fac din cartea „Oameni de nisip” o lectură savuroasă, în pofida problemelor grave pe care le abordează. Personal, consider trilogia „Oameni de nisip”, o izbândă a autoarei, încununată cu succes, de vreme ce ediţia s-a epuizat foarte repede.

Cezarina Adamescu, 8 Martie 2009

Redacţia AGERO

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: