Ing. George Cioltan -Biolog Angela Cioltan :,,TISA” – Partea I (Cap. I-III)

T I S A

Editura Ceres,

Bucureşti, 1989

Colecţia „Ştiinţa şi tehnica pentru toţi”

Seria Agricultură

ISBN 973-40-0052-7

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă constituie o pledoarie la perpetuarea tisei, o specie forestieră odinioară frecvent întâlnită în pădurile noastre, astăzi din ce în ce mai rară, ceea ce a făcut ca ea să fie protejată de lege şi declarată monument al naturii.

Făcând parte din rândul arborilor veşnic verzi, avânt seminţele acoperite de un înveliş cărnos de culoare roşie, deosebit de decorative, tisa este utilizată cu succes în înfrumuseţarea parcurilor şi grădinilor.

Lemnul său de culoare roşcată, greu şi dur, deosebit de rezistent, este din ce în ce mai căutat pentru industria mobilei, sculptură etc. Datorită calităţilor lemnului, oamenii l-au utilizat încă din ele mai vechi timpuri la confecţionarea unor obiecte de folosinţă îndelungată.

Arcurile plăieşilor lui Ştefan cel Mare, care pot fi văzute azi la unele muzee de istorie, au fost făcute din lemn de tisă.

Având în vedere că până în prezent tisa nu a constituit obiectul unei lucrări de sine stătătoare, ne propunem ca prin această lucrare să contribuim la cunoaşterea ei, prezentând cititorilor organografia, răspândirea, factorii de vegetaţie, precum şi cultura în domeniul forestier, spaţii verzi etc.

Noutatea lucrării constă în prezentarea metodei de înmulţire a tisei prin seminţe, având în vedere faptul că, în general, reproducerea ei s-a făcut mai mult pe cale vegetativă. La baza acestei metode stau experienţele şi cercetările îndelungate ale autorilor, care au reuşit, prin aplicarea unor anumite procedee, separarea unei cantităţi mai mari de seminţe de aril, urmărind perioadele optime de recoltare, stratificare şi plantare, astfel încât reuşita plantaţiilor să fie deplină.

Avantajele acestui mod de înmulţire constau în obţinerea unei cantităţi mari de material săditor, care poate fi utilizat atât prin parcuri şi grădini, cât şi pentru constituirea unor arborete de tisă.

INDEX ALFABETIC AL PRINCIPALILOR TERMENI DE SPECIALITATE

Aril = parte cărnoasă care acoperă sămânţa (la tisă)

Axiar = situat la subsuoară

Decurent = cu frunze al căror limb concreşte pe o anumită porţiune cu tulpina

Dioic = având florile mascule şi femele pe plante diferite

Distih = aşezat pe două rânduri

Imbricat = cu margini care se acoperă una pe alta

Fastigiat = ramuri îndreptate în sus

Monoic = cu flori mascule şi femele pe aceeaşi plantă

Ortotrop = creştere verticală

Pectinat = dispus ca dinţii pieptenului

Pendent = care atârnă (lujeri)

Plagiotrop = creştere orizontală

Verticil = aşezare a unor organe (frunze, flori) în jurul unui nod, la acelaşi nivel

I.DATE DESPRE TISĂ

CLASIFICARE. DESCRIERE

Tisa face parte din ordinul Taxales, familia Taxaceae. (Ciocârlan Vasile, „Flora ilustrată a României”, Editura Ceres, Bucureşti, 1988). În flora noastră spontană se află o singură specie Taxus baccata, numită popular tisă sau tisar, precum şi mai multe varietăţi cultivate.

ORGANOGRAFIA TISEI

Rădăcina se formează încă din embrion. Radicela este primul organ care apare primăvara după încolţire. Ea creşte în medie cu 3 mm în 24 de ore, fapt care trebuie să grăbească semănatul seminţelor stratificate, altfel se rup colţii şi se pierde un procent însemnat din cultură. Rădăcina pătrunsă în sol se dezvoltă sinuos şi fără perişori sugători, formând în primul an 2-3 ramificaţii de 15-20 cm, dar nu sunt încă suficient de lungi pentru a rezista la descălţarea provocată iarna de îngheţuri şi dezgheţuri repetate, care smulg treptat planta până ajunge cu tulpina culcată pe sol.

În anii următori, rădăcina realizează creşteri mai mari şi descălţarea nu se mai produce. Rădăcinile se îngroaşă mult la maturitate.

Tulpina, pornită din sămânţă, se ridică vertical (ortotrop), iar ramificaţiile cresc lateral (plagiotrop), cele de ordin superior înclinându-se până ajung pendente. Butăşirea unui lujer ortotrop fără îndepărtarea mugurelui terminal duce la formarea unui puiet ortotrop, iar butăşirea unui lujer plagiotrop produce un puiet la fel, în formă de tufă fără nici un lujer ortotrop. Butaşii pendenţi produc tufe pitice.

Există varietăţi la care coroana prezintă o alternanţă de lujeri ortotropi şi plagiotropi, ceea ce duce la o formă globoidă pentru exemplare crescute izolat (Taxus globosa). La Taxus baccata, „Fastigiata” cu coroană columnară lipsesc lujerii plagiotropi prezentând un ortotropism generalizat. La tisa comună coaja brună, solzoasă, se exfoliază la maturitate în plăci. Lemnul are rezistenţă mare la putrezire, este dur şi casant, dar la lujerii plagiotropi este mai elastic.

Mugurii se dezvoltă în verticil la fiecare nod. Mugurele central este ortotrop pe axul principal vertical, iar cei verticilari sunt plagiotropi. Pe ramificaţiile laterale, verticilele sunt formate numai din trei muguri terminali, toţi plagiotropi, dintre care mugurele central va continua axul ramificaţiei respective.

Se pot dezvolta şi muguri axilari, pe parcursul unui internod, dar, în general, aceştia sunt muguri florali care nu ocupă niciodată poziţii terminale. Puieţii ortotropi proveniţi din seminţe au verticile apicale cu 4-7 muguri, pe când cei din butaşi laterali, plagiotropi, au numai trei muguri – acesta fiind un mijloc de deosebire a lor.

Până la 10-12 ani puieţii dezvoltă muguri axilari numai foliacei, care sunt mai mici. Mugurii florali masculi au formă sferică şi sunt mai deşi (cam 10 pe un cm lungime), iar cei femeli au formă conică şi sunt mai rari.

De regulă, planta are un singur mugur ortotrop, cel terminal, dar, accidental, mai pot apărea astfel de muguri pe axul ortotrop.

Frunzele sunt dispuse spiralat şi orientate distih pe lujer. Au o lungime de 1,5-3 cm şi 2-2,5 mm lăţime (fig. 1).

Fig. 1

………………………………………………………………………………..

Sunt în formă de ace, liniare, moi, plate, iar la bază sunt îngustate într-un peţiol scurt, adesea răsucit decurent pe lujer. Frunzele de pe lujerii laterali sunt pe două şiruri. Faţa superioară a frunzei are o culoare verde închis, lucitoare, iar faţa inferioară verde gălbui, nelucitoare.

Pe acelaşi lujer frunzele sunt mai lungi la mijlocul lui şi mai scurte la capete, unde se găsesc microfile care treptat se micşorează până la dimensiunea solzilor care acoperă mugurele de formă imbricată.

La zona de despărţire a lujerului nou format se pot găsi 2-3 solzi şi câteva microfile, aşa încât se poate afla dacă au fost două sau trei creşteri în acelaşi sezon de vegetaţie. Solzii de iarnă se desprind şi cad după deschiderea mugurilor de primăvară, dar cei de vară nu dispar după pornirea celei de a doua creşteri, ci se deşiră prin creşterea în lungime a axului.

Pe lujerii ortotropi (verticali) frunzele sunt inserate spiralat, iar pe cei plagiotropi (orizontali), sunt dispuse pectinat, în acelaşi plan, fiind un semn de deosebire între cele două feluri de lujeri. La formele fastigiate, lujerii iau o poziţie erectă şi frunzele sunt dispuse radial. Pe faţa inferioară a frunzelor sunt dispuse stomatele, dar ele nu formează niciodată dungi albe ca la brad.

Florile sunt dioice, excepţional monoice, tisa fiind prima care înfloreşte şi rezistă la gerurile târzii dacă polenizarea este terminată.

Primele flori apar la baza lujerilor, iar după 2-3 săptămâni apar şi cele din vârful lor.

În anii cu primăveri mai secetoase, înfloririle de la vârful coroanei se produc mai târziu sau înflorirea nu mai are loc. Înfloririle se produc în februarie până în aprilie. Florile femele sunt solitare, pe lujerii scurţi acoperiţi cu solzi mici, inbricaţi.

Floarea este redusă la o singură carpelă cu trei verticile, având un singur ovul terminal, erect, astfel încât apare un singur stigmat. Din cele 5-8 arhegoane câte se află în ovul, unul singur se dezvoltă şi formează un embrion cu două cotiledoane.

Florile mascule (fig. 1 a) sunt compuse din 6-14 stamine, pedunculate, fiecare cu câte 4-8 saci polenici concrescuţi pe faţa inferioară. Se dezvoltă în axilele frunzelor anului precedent. Polenul nu are saci aeriferi, totuşi polenizarea nu se realizează cu ajutorul insectelor, ci prin răspândire până la aproximativ 100 de metri distanţă.

Figura 1 a

…………………………………..

Polenul este căutat de albine, care însă nu vizitează şi exemplarele femele. Dacă distanţa dintre exemplare se sexe opuse este mai mare de 100 m, rodirea va fi foarte slabă. O tisă fructifică plenar dacă are un exemplar mascul la o distanţă sub 1o m. La exemplarele izolate de tisă s-au putut observa câteva seminţe dezvoltate prin apomixie (fără polen), sau cu partenocarpie (cu polenul altor specii).

La crearea de boschete sau liziere de tisă se pot planta chiar 10 exemplare femele la unul mascul.

Seminţele de tisă sunt în formă de pară, lungi de 7-10 mm şi ascuţite la vârf, de culoare castaniu deschis în arbore şi ocru în stare uscată în depozit (fig. 1 e şi f). Coaja este formată din trei straturi: chitina, răşina şi tegumenul. Sub coajă se află endospermul care are rol de ţesut nutritiv, iar embrionul este format din radiculă, cotiledoane şi mugur. Chitina are o grosime de 0,1 mm şi nu poartă o linie de dehiscenţă, din care cauză, la încolţire se rupe în formă dinţată aproximativ pe linia muchiilor.

Figura 1 e şi f

……………………………………………

Stratul de răşină are 0,5 mm grosime şi conţine tanin şi taxină care au rol de apărare a seminţelor în sol. Tegumenul are grosime de 0,5 mm fiind compus din două valve (mai rar 3-5 valve). La încolţire, valvele se desprind încet, permiţând radicelei să iasă.

Hilul de la baza seminţei reprezintă locul în care acesta s-a desprins de ax, iar suprafaţa hilară are tegumenul descoperit, permiţând pătrunderea apei din sol. La seminţe cu 3-5 valve, hilul are forma unui poligon cu 3-5 laturi. Substanţele conţinute în răşină au rol de protejare a seminţei, fiind dizolvate treptat pe parcursul germinării şi încolţirii, iar atunci când rezervele sunt epuizate chitina rămâne ca o cămaşă învelind tegumenul.

Seminţele de tisă au la vârf un canal cu diametrul de 0,1 mm, numit micropil şi terminat în formă dfe pâlnie. Micropilul înlesneşte respiraţia seminţelor, iar pâlnia opreşte intrarea apei în timpul ploilor, fiind căptuşită cu chitină hidrofugă. La germinare, valvele se despică începând de la vârf, dar mai stau ataşate seminţelor până la răsărire, având încă un rol de protecţie.

Numărul seminţelor la kilogram este de circa 16.500 la tisa comună, 14.000 la tisa japoneză şi 12.000 la tisa hibridă.

Culoarea seminţelor de tisă. Seminţele trec printr-o serie de culori, în arbore, în depozit şi în stratificare.

Verdele este culoarea seminţelor din arbore de la formare şi până la maturizare (3-6 luni), când arilul se colorează în roşu. În această perioadă se pot recolta seminţe, deşi arilul incomplet dezvoltata se va îndepărta mai greu.

Castaniul este culoarea seminţelor din arbore la maturitate şi are durată lungă, până la căderea lor. În acest timp intervine o oarecare uscare, ceea ce face seminţele mai mici şi mai uşoare. Trecerea de la verde la castaniu se face treptat. Maturarea seminţelor cu o durată de 1-3 luni are loc la ordinea creşterii lujerului din anul precedent, de la bază spre vârf.

Seminţele cu trei şi patru valve întârzie în dezvoltare, de aceea poate apărea un aspect discontinuu în această maturare de la bază spre vârf. După 1-2 luni seminţele verzi sunt tot mai rare, până când devin castanii în totalitate.

Acest fapt interesează în mod deosebit pe cei care lucrează în producţie, pentru a folosi din plin perioada de recoltare cea mai potrivită, în vederea prelucrării mai uşoare a seminţelor pentru depozitare şi stratificare.

În luna august 1977 s-au făcut unele cântăriri pentru a se constata procesul de uscare în timp, precum şi procesul de schimbare a culorii seminţelor în perioada uscării. Imediat după recoltare s-a obţinut o valoare medie de 0,0866 g/sămânţă pentru seminţe verzi şi de 0,0813 g pentru cele castanii, iar după patru zile de uscare au rezultat respectiv 0,0743 g şi 0,0722 g.

Seminţele verzi au pierdut apa în proporţie de aproximativ 14 %, iar cele castanii 11 %, deci la seminţele verzi procesul de uscare este mai accentuat. S-a constatat că schimbarea culorii, are loc mai repede după culegerea seminţelor; în primele cinci ore în procent de 47 %, după zece ore 85 %, iar după 24 de ore peste 90 %.

Importanţa practic constă în aceea că, seminţele verzi o dată culese, nu trebuie îndepărtate ca necorespunzătoare, căci ele vor deveni castanii, de bună calitate, în câteva ore.

Ocrul este culoarea de fond a seminţelor din depozit şi marchează starea de uscare. Trecerea de la castaniu la ocru se face începând de la vârf spre bază, pe un plan circular, perpendicular pe axul seminţei. Observând atent cu lupa, se poate constata cum se schimbă culoarea prin ruperea tonului de castaniu, în care apar treptat pete tot mai mari de ocru.

Viteza de trecere este marcată de durata de timp necesară schimbării totale a culorii de la castaniu la ocru, deci reprezintă durata de uscare, în care pigmentul castaniu dispare. Pentru a determina viteza trecerilor s-au urmărit loturi de 100-1000 seminţe, culese toate din acelaşi arbore şi considerând timpul zero (To) acela la care toate aveau culoarea castanie. Luând lungimea medie de 6 mm a unei seminţe, s-au urmărit trecerile milimetru cu milimetru.

În tabelul 1 se evidenţiază această trecere în procente. Astfel, se observă cum, începând de la recoltare (21 x 1977), şi până la data de 5 I 1978 toate seminţele au trecut de la castaniu la ocru. S-a adoptat măsurarea în mm lungime fiind mai uşoară decât cea în suprafaţă, având în vedere şi faptul că trecerea se face uniform de-a lungul seminţei.

Considerând culoarea ocru un efect al uscării şi urmărind zilnic loturi de 5-10-100 seminţe, se poate constata că, pornind de la punctul zero (castaniu), trecerile se fac inegal atât ca viteză cât şi ca nuanţă, remarcând seminţe „fruntaşe” sau „codaşe”.

Cauza acestei disipări poate fi considerată diferenţa în structura ţesuturilor seminţelor, alături de gradul de uscare, sau starea de sănătate a lor. În ansamblu, trecerile de la castaniu la ocru se fac în două trei luni. Uneori, seminţele întârziate, care rămân mult în urma celorlalte, se zbârcesc şi se usucă.

Tabelul 1tabelul-1-scara-culorilor-pag-17

………………………………………………………….

Pentru o mai bună urmărire a trecerilor de culoare se poate întocmi o scară calorimetrică de la start şi până la procentul de colorare de 100 % , considerând punctul zero 100 % castaniu şi punctul terminus 100 % ocru. După cum se vede din tabelul 1, s-au separat zilnic seminţele care au început schimbarea culorii, urmărind procentul cantitativ (ca număr) paralel cu trecerile sau „salturile” de culoare măsurate în mm. Punctul unu este momentul pornirii, urmând şase salturi măsurate în mm lungime de colorare în ocru.

Fiecare treaptă de salt din lotul de experienţă a fost separat prin plasarea seminţelor respective după măsurare şi numărare, în godete de hârtie, trecând zilnic seminţele dintr-o godetă în alta. Din aceste observaţii se desprinde concluzia că seminţele în uscare prezintă o dinamică colorimetrică.

Partea cea mai înaltă a curbei se plasează la mijlocul perioadei, în timp ce pornirea şi finalizarea au o dinamică mai lentă. Putem constata deci gradul de uscare a seminţelor în depozit în scopul pregătirii lor pentru stratificare.

Arilul este partea cărnoasă a seminţelor, un fruct fals. Originea arilului de tisă este un ţesut cărnos provenit dintr-o formaţie anexă a tegumenului seminal şi se dezvoltă la baza seminţelor unde este o zonă generatoare pentru aril.

Formaţia anexă provine din două bractee (solzi) de la baza seminţei. Culoarea arilului este verde atâta timp cât creşte în lărgime învelind tot mai mult sămânţa, apoi, odată cu creşterea în lungime devine roşu aprins, constituind un frumos motiv decorativ pe fondul verde al ramurilor: un motiv în plus de a avea grijă ca arborii femeii din grădini şi parcuri să fructifice cât mai abundent. Arilul este cărnos, suculent, mucilaginos, fiind căutat de unele păsări pentru hrană.

În timpul iernii, mai ales când iarna este foarte geroasă, se usucă şi se înnegreşte. În acest timp recoltarea seminţelor este mai anevoioasă. Cel mai mic aril se află la T. baccata „Adpresssa” (Grădina Botanică – Bucureşti), el acoperind mai puţin de jumătate sămânţa. La alte varietăţi, el depăşeşte uneori vârful seminţei, rămânând ca o cupă deschisă şi cântărind mai mult decât sămânţa.

Cele mai multe seminţe, cad din arbore toamna, iar restul, treptat, în timpul iernii.

Răspândirea seminţelor în natură se face mai ales cu ajutorul păsărilor, care transportându-se spre locul cel mai favorabil de consum mai scapă câte una. Seminţele căzute sunt atrase de râme în galerii, unde consumă arilul dulce, rămânând sămânţă aptă pentru răsărire. În schimb, multe seminţe sunt consumate de rozătoare.

VARIETĂŢI HORTICOLE DE TISA

T.baccata „Adpressa” Carr, 1855 este plagiotropă, cultivată pe cale vegetativă la Grădina Botanică din Bucureşti şi la ocolul Silvic Sinaia. Este arbust, fără vârful ortotrop şi nu poate atinge înălţimea tisei provenite din sămânţă. Arilul este puţin dezvoltat, la baza seminţelor. În aceste locuri nu sunt exemplare mascule, deci se produc seminţe hibride, cu polen de la alte varietăţi de tisă.

T.b „Aurea” Carr. 1855 cultivată la Grădina Botanică Iaşi, spaţii verzi Brăila, Simeria şi în alte părţi, produsă pe cale vegetativă din butaşi plagiotropi şi lipsind masculii. Are formă arbustivă şi frunze aurii atunci când este expusă luminii.

T. b. „Fastigiata” Loud. 1838 cu formă columnară, dezvoltă numai lujeri ortotropi, pe care se găsesc ace verzi-întunecate, aşezate în spirală. Nu are forme arbustive. Este cultivată la Grădinile botanice din Bucureşti şi Iaşi, în spaţiile verzi din Piteşti unde există numai exemplare femele.

T. cuspidata S. et Z. (tisa japoneză) se prezintă sub formă de arbuşti şi este cultivată pe cale vegetativă din butaşi plagiotropi femeli. În Japonia pot atinge 20 m înălţime, comparativ cu tisa comună care atinge 18 m. Are frunze lungi de 30 mm, drepte, cu nervură mediană mai proeminentă.

În Bucureşti se găseşte la Grădina Botanică şi în parcul Cişmigiu; o mai întâlnim în parcurile din Tecuci şi Craiova.

T. Globosa Schl. 1838 (tisa mexicană) este cultivată la Bucureşti-Cişmigiu, la Iaşi – Grădina Botanică şi la Universitate, pepiniera silvică Galata. Este un arboraş cu formă globuloasă şi vârf vertical, cu ramuri ce pornesc chiar de la bază, micşorând aspectul ornamental dacă nu sunt înlăturate la tinereţe.

Există numai exemplare mascule. La Iaşi s-a reuşit încrucişarea tisei comune cu polen de la tisa mexicană, creând posibilitatea adaptării acesteia spre nord.

Alte varietăţi ale speciei Taxus sunt:

T. b. Erecta – cu aspect columnar;

T. b. Dovastoni – cu ramuri largi, pectinate;

-T. b. Elegantissima – cu formă compactă, ornamentată şi frunzele tinere dungate cu galben;

T. b. Repandes – cu framuri joase şi formă întinsă;

T. b. Washingtoni – în formă de tufă sau arbust;

-T. b. Nana – cu ace scurte şi formă compactă când e tânără;

-T. b. Brevifoglia – (Western few);

T. b. Canadensis – tisa canadiană, juna dintre cele mai viguroase forme;

T. b. Media – un hibrid între T.baccata şi T.cuspidata.

HIBRIZI DE TISĂ

Caracteristicile unor hibrizi de tisă sunt:

-creşteri anuale cu circa 20% mai mari;

-fructificaţie mai bogată;

-seminţe cu circa 20% mai mari;

-frunze mai lungi.

Aceste însuşiri interesează atât sectorul forestier câr şi cel horticol, pentru ornamentaţia parcurilor. Se pot crea şi hibrizi potriviţi a fi tunşi în diferite forme, pentru garduri vii. Se pot obţine hibrizi între tisa japoneză (T. cuspidata) – femel şi tisa mexicană ( T. globosa) mascul (Cişmigiu Bucureşti) sau între tisa japoneză şi cea comună (Tecuci). Obţinerea hibrizilor cu anumite calităţi rămâne o problemă deschisă pentru silvicultori.

BOSCHETE DE TISĂ

Se pot forma boschete monogame, poligame, polixandre, mixte şi desperecheate.

Boschetul monogam este format numai din două exemplare pereche: o femelă şi un mascul, aşa cum putem întâlni la Brăila în parcul central.

Boschetul poligam este format din minimum trei exemplare – un mascul şi cel puţin două femele, cum sunt în Galaţi str. Republicii nr. 141 şi la Brăila în parcul din centru.

Boschetul poliandru este format este format dintr-un exemplar femel şi două sau mai multe exemplare mascule – Galaţi la Inspectoratul silvic şi Iaşi la Liceul Agroindustrial Miroslava.

Boschetul mixt este format din mai multe exemplare femele şi mascule plantate la un loc – Bucureşti Grădina Botanică, Galaţi str. 6 Martie nr. 5, Universitatea din iaşi, la Craiova în Parcul Poporului, în Calafat la Liceul St. Marinescu.

Boschetul desperecheat este format din mai multe exemplare de acelaşi sex.

Dacă plantaţiile se fac cu puieţi de talie mare, cum se obişnuieşte în spaţii verzi, atunci se poate cunoaşte sexul după inflorescenţă şi împerecherea se face în mod corespunzător. Dacă se folosesc puieţii sub 10 ani nu se poate cunoaşte sexul, existând riscul să se aducă puieţi de acelaşi sex.

Cu cât numărul de puieţi este mai mare, cu atât cresc progresiv şansele de a avea un puiet de sex opus. La Tecuci, din 11 exemplare plantate de autori în anul 1973, s-a constatat că 5 erau femele şi 6 masculi. Boschetele din 12-20 de exemplare vor fi aproape întotdeauna împerecheate. Din păcate, în natură se pot găsi tot mai rar grupe împerecheate.

IMPORTANŢA ECONOMICĂ A TISEI

Lemnul de tisă are o mare rezistenţă la putrezire datorită alcaloidului numit taxină, care se află în toate părţile plantei, în afară de aril. Tulpina de culoare roşu-brun, cu scoarţă care se exfoliază în plăci, are duramentul format din inele mărunte, uşor vizibile, care ajută la determinarea vârstei arborelui, dându-i în acelaşi timp, lemnului un aspect deosebit la debitare.

Din lemnul, de tisă se fac diferite obiecte de uz casnic, ea folosindu-se încă din cele mai vechi timpuri în acest scop. Săpăturile arheologice ne-au dovedit că gospodăria getică, înaintea erei noastre, se afla în plină epocă a lemnului: instrumente de arat, greble, furci, vase pentru gospodărie, stâlpi de susţinere pentru case, foarte rezistenţi, şindrilă, construcţii n apă (ţevi, conducte), fortificaţii, arme (arcuri), multe dintre acestea confecţionându-se din lemn de tisă pentru a fi mai rezistente. Grăitoare în acest sens sunt şi versurile unui poet popular:

…Iar în satul lui ţăranul

Îşi făcea din tisă casa,

Gardurile şi fântâna,

Lingura, scafa şi masa…

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, călugărul Nicodim a construit întreaga biserică a Tismanei dintr-un singure arbor de tisă. Se mai foloseşte pentru linguri, piepteni, tabachere, ţigarete, figurine ornamentale sculptate pentru interior.

Foarte valoros este lemnul de tisă pentru mobilier de lux. Trebuie menţionat faptul că lemnul tisei plagiotrope este mai elastic şi mai uşor de tăiat în plăci sau sculptat, deci din acest punct de vedere prezintă un interes deosebit butăşirea arborilor plagiotropi.

Lemnul de tisă ortotrop este dur, casant şi Mai greu de prelucrat. De asemenea, lemnul tisei femeie are o culoare roşie, plăcută pentru mobilier, în timp ce lemnul tisei mascule are o culoare cenuşie mai puţin apreciată. Lemnul acestei specii are şi o bună rezonanţă, putând fi folosit la confecţionarea unor instrumente muzicale, în special viori.

Tisa este folosită ca arbore ornamental în toate parcurile lumii, sub formă de boschete, arborete, garduri vii.. Prin coloritul său veşnic verde, la care se adaugă motivul ornamental roşu, viu al arilelor, tisa, alături de celelalte conifere, constituie un frumos contrast în peisajul auriu sau cenuşiu de toamnă târzie, sau pe fondul de alb imaculat al zăpezilor de iarnă.

O mare importanţă are tisa ca furnizor de adăpost şi hrană pentru păsări în timpul iernii. Plantarea unor liziere de tisă în diferite locuri şi mai ales în câmp ar crea condiţii de supravieţuire unui număr mai mare de păsări la hectar, ele fiind un mijloc natural foarte eficace de combatere a insectelor dăunătoare, pentru care se folosesc cantităţi mari de insecticide toxice.

Coroana oferă adăpost pentru perioadele de viscol şi ger, precum şi un minimum de hrană la care păsările recurg atunci când alte feluri de hrană s-au epuizat. De exemplu, măcăleandrul consumă seminţele de tisă cu aril cu tot, în special cele căzute pe jos, sau din ramurile mai apropiate de sol. Chiar în timpul recoltării mai târzii s-au putut observa astfel de păsări care se apropie cu curaj, ignorând prezenţa omului, pentru a ciuguli câteva seminţe.

Mierla alege numai arilul seminţelor de pe ramuri, mai rara cele căzute. S-a observat o înmulţire a mierlelor în preajma parcurilor din Bucureşti, Galaţi, Iaşi, care au arbori de tisă. Trebuie însă ca tisa femelă să aibă un exemplar mascul în imediata apropiere, pentru a fructifica suficient.

Piţigoiul mănâncă numai miezul seminţelor pe care le ciuguleşte de pe ramuri şi zboară în alt arbore unde sparge cu ciocul coaja pentru a extrage miezul. Sturzul consumă şi el astfel de seminţe în întregime. Vrabia recurge şi ea uneori la seminţe de tisă, pe care le sparge cu ciocul prin apăsare, depunând un efort considerabil pentru a străpunge coaja.

În afară de cele arătate mai sus, se ştie că tisa conţine un alcaloid numit taxină, care se găseşte în toate părţile plantei în afară de aril. Denumirea de taxină a fost dată de Hilger şi Brands, considerându-se a fi „otrava tisei”. Ea este periculoasă pentru cai, vite, oi, măgari, porci, fazani, frunzele care pot fi consumate de acestea fiind totuşi părţile cele mai toxice ale plantei.

W i n t e r s t e i n şi J a t r i d e s au reuşit să separeu taxină din frunze în proporţie de

0,7-1,4%, cu formula chimică C37 H51 O10N . Tisa mai conţine şi alţi alcaloizi cum ar fi taxicatina. Acest alcaloid are un gust amar şi se dizolvă în apă, alcool. Are acţiune cardiacă.

Medicina populară din România a folosit în trecut tisa sub formă de infuzii de frunze sau aşchii de lemn, în lapte sau apă, pentru om şi animale, în scopuri antirabice.

II. FACTORII PROPRII AI DEZVOLTĂRII TISEI

Tisa creşte în emisfera nordică de la ecuator până la paralela 61. Este răspândită în Europa şi Africa de Nord, în Caucazul de nord în fâşia muntoasă mijlocie a Caucazului, în Daghestan la 3000-4000 de metri altitudine, în făgete şi carpenişuri sub formă diseminată şi pe alocuri compactă. În regiunea Groznîi a fost identificată la etajul II al pădurii de fag, sub formă de tineret preexistent-exemplare viguroase, cu creştere bună.

În brădetele şi molidetele din Caucazul de N-V tisa creşte în tipul de pădure-brădet de ferigi şi ierburi înalte, preferând coastele umbrite cu expoziţie nordică şi altitudine până la 1650 m.

Tisa are condiţii foarte bune de dezvoltare în munţii Carpaţi. În România, tisa este răspândită diseminat în aproape toate judeţele, cele mai bogate fiind Suceava, Neamţ, Vrancea, şi Bacău.

Ocupă diferite etaje muntoase în munţii Călimani, Trascăului, Giurgeului, Harghita, Făgăraşului, Lotrului, Semenicului, Poiana Ruscăi, Bucegi, Ceahlău.

Se găseşte (mai ales cultivată) în staţiuni: Borsec, Băile Tuşnad, Sinaia, Predeal, pe litoral la Eforie Nord, Mamaia sat, Mangalia-Venus, şi în multe oraşe: Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Timişoara, Piatra Neamţ, Craiova, Botoşani, Brăila, Tecuci, Gura Humorului.

La munte, tisa urc mai mult decât molidul – această însuşire putând fi folosită în silvicultură pentru împădurirea terenurilor degradate din zona alpină, alături de larice şi pin. Restul răşinoaselor, având seminţe aripate au cucerit mai mult teren decât tisa.

TEMPERATURA

Tisa suportă bine temperaturile extreme atât din timpul verii, cât şi din timpul iernii, precum şi gerurile târzii sau timpurii, deci poate fructifica în fiecare an. Uneori puieţii cresc mai bine în culturile din câmp decât în sere încălzite, iar butaşii mai bine în solarii mici decât în sere sau solarii spaţioase. Cele acoperite cu folii de material plastic nu sunt indicate, deoarece, vântul introduce înăuntru aer uscat care produce uscarea butaşilor.

Ing. T ă n ă s e s c u , ocupându-se de problema răşinoaselor care se pot cultiva în câmpie, fără pericolul de a fi rupte sau doborâte de zăpadă, a observat în anul 1939 – an cu zăpezi abundente şi timpurii, că cel mai bine a rezistat Pinus austriaca şi Taxus baccata, ale căror ramuri se pot apleca până la pământ fără să se rupă.

LUMINA

Tisa este arborele de cea mai mare umbră, iar în popor i se spune şi „bradul negru”, sugerând preferinţa ei pentru umbra deasă, la care poate trăi o mie de ani. Totuşi la umbră prea deasă se pot usca părţi însemnate din coroană, mai ales vârfurile ortotrope, mai iubitoare de lumină. Ea este o plantă mai delicată, în primul an puieţii nu suportă lumina directă, aşa încât în pepiniere se pun umbrare care să reducă lumina cu 50% între orele 9-15. Dacă stratul este orientat în lungime pe direcţia E-V, se poate amplasa umbrarul de partea sudică, cu o înclinaţie de 40-60 de grade, astfel ca pe partea dinspre nord să se poată executa lucrările de întreţinere fără îndepărtarea umbrarelor.

Stratul cultivat de tisă se mai poate amplasa în partea de nord a unei liziere de arbori, care vor constitui un umbrar foarte indicat (Lacul Sărat-Brăila). Se poate folosi şi un umbrar de viţă de vie înalt de 2 m (Valea Adâncă – Iaşi). După 2-3 ani puieţii pot fi lipsiţi de umbrare. În 1937 ing. V. Rădulescu a făcut observaţii fenologice asupra mai multor specii de arbori între care şi tisa, care a avut perioada de înfrunzire între 3 aprilie şi 20 mai, înflorirea de la 20 martie la 20 aprilie şi coacerea seminţelor a început la 20 octombrie. Tisa a înflorit cel mai devreme, în schimb maturizarea frunzelor a durat cel mai mult (47 de zile, faţă de larice de exemplu cu 37 de zile). Epoca de înfrunzire este socotită de la desfacerea primilor muguri până la apariţia mugurelui terminal nou.

La Târgu Jiu, în 1945 tisa a avut înfrunzirea între 1 aprilie până la 9 iunie şi înflorirea de la 4 aprilie la 5 mai. Există însă şi exemplare cu maturizare mai tardivă.

APA

Tisa are nevoie de mai multă umiditate decât alte specii de răşinoase, dar nu suportă nici o cantitate prea mare de apă. Atât seceta prelungită, cât şi un sol prea bogat în apă pot produce uscarea ei. La Craiova, în 1944, s-au uscat toate tisele plantate prea aproape de lac, în Parcul Poporului. În anul 1945 s-au uscat trei exemplare de tisă în Cişmigiu, din cauza lipsei de apă. Pentru încolţire, seminţele au nevoie de umiditate potrivită. Ele sunt mai pretenţioase în stratificare când nu le prieşte nici uscăciunea, nici udarea abundentă, existând, în acest ultim caz, pericolul de mucegăire.

La secetă foarte mare frunzele mai vechi se usucă şi cad mai devreme (prematur), adică la doi ani, în timp ce în mod normal cad la patru, cinci, chiar şase ani. La tisă căderea frunzelor are loc primăvara şi nu toamna.

AERUL

Tisa nu suferă din cauza poluării aerului. Frunzişul des filtrează praful din atmosferă care aderă la suprafaţa frunzelor, fiind îndepărtat ulterior de apa ploilor. După spălare, frunzişul des îşi reface capacitatea de filtrare. Tisa filtrează şi fumul din atmosferă, constituind în acelaşi timp o barieră în calea poluării sonore. De aceea se recomandă plantarea ei în zonele cu o mai mare poluare industrială.

SOLUL

Solul preferat de tisă este cel calcaros, sau cu roca mumă pe un strat de calcar. Deoarece calcarul se găseşte în diferite proporţii şi în alte soluri, ea se dezvoltă destul de bine şi pe acestea. Tisa afânează solul, de aceea poate fi cultivată şi ăn soluri mai compacte.

LONGEVITATEA

În Europa, tisa este arborele care are cea mai mare longevitate. În anul 1900, la Băile Herculane s-a găsit o cioată de tisă la care s-au putut număra trei mii de inele, deci în vârstă de 3000 de ani. În Caucaz s-au păstrat arbori unici în pădurile rezervate ale Gruziei şi ale Caucazului de N-V (la Host ţinutul Krasnodar), unde ating vârste de peste 1000 de ani, înălţimi în jur de 20 de metri şi diametrul terier până la 100 cm.

D.I. Rubţov citează cazurile unor indivizi de tisă care au atins vârsta de 1500 de ani. În mod obişnuit, în păduri, tisa atinge vârste de 200-250 de ani, înălţimea medie de 10 metri, diametrul mediu de 24 cm şi volumul la hectar de 30 de metri cubi.

În România nu se găsesc exemplare prea bătrâne. Dacă în anumite perioade din trecut, tisa a fost tăiată ras pe suprafeţe mari prin exploatare excesivă, în prezent ea s-a regenerat în bună parte, aşa încât se pot întâlni exemplare care ating vârste de 80-120 de ani.

Ing. Nistor Văleanu a găsit la Băile Herculane, pe Aleea Funcţionarilor publici un exemplar care, prin 1932, avea 50 cm diametru, deci în vârstă de 70-80 de ani, prin urmare a putut fi plantată prin anii 1850-1860.

În pădurea Tudora jud. Botoşani, fostul proprietar particular Cantacuzino Paşcanu, a tăiat prin 1890 în mod ras întregul arboret, inclusiv tisa, care, ulterior s-a regenerat, deci vârsta actuală este frelativ mică.

În pădurea Comarnic din munţii Vânturariţa, masivul Parângul s-au găsit, în 1939, în Valea Cheii, satul Tisa exemplare în vârstă de 150 de ani.

REGENERAREA NATURALĂ A TISEI

Regenerarea naturală a tisei are loc în păduri, în arboret, în parcuri şi grădini unde seminţişul apare compact, bineînţeles, atunci când există destule exemplare mascule şi femele pentru polenizare şi fructificare maximă.

Acolo unde există doar exemplare izolate, fie mascule, fie femele, neputându-se face polenizarea nu se produc seminţe. Prin regenerare naturală în arboret nu pot rezulta hibrizi repede crescători, ceea ce face ca această regenerare s dureze mulţi ani, presupunând mai ales şi ocrotirea zonelor respective.

Având în vedere aceste aspecte va trebui ca iubitorii pădurilor, silvicultorii, să ajute regenerarea naturală şi să planteze tisă în golurile din păduri, sau chiar în unele spaţii create special, folosind mijloacele de înmulţire a tisei pe cale vegetativă.

Formarea de cupluri prin plantări, sau altoirea cu exemplare de sex opus este greu de realizat în pădure sub masiv cu umbră deasă, de aceea în pădurile de cultură din Moldova s-a pus accent pe hibridare.

În prezent există şi locuri unde regenerarea naturală este bună (Pădurea Tudora jud. Botoşani, Vrancea). În parcuri, puieţii sunt în general hibrizi, dar nu rezistă mai mult de 1-2 ani sub formă deasă şi se usucă dacă nu li se creează condiţii optime de dezvoltare.

Resurse pentru culturile de tisă. Tisa se înmulţeşte pe cale vegetativă mai ales prin butăşire sau pe cale generativă prin seminţe. Resurse naturale, în special pentru seminţe sunt în păduri, parcuri, arborete, cupluri sau pâlcuri izolate din diferite localităţi. Din aceste locuri se pot obţine cantităţi însemnate de seminţe, dacă recoltarea se face la timpul potrivit şi în cele mai bune condiţii.

Prin crearea unor exemplare de elită de rod, sau prin folosirea celor existente (printre care unele citate de autori) se pot obţine seminţe de cea mai bună calitate. Grădinile botanice din ţara noastră în care există o grijă deosebită pentru toate speciile cultivate, oferă un bogat tezaur şi pentru seminţe de tisă. Chiar şi pentru exemplarele izolate se poate folosi butăşirea cu exemplare de sex opus în vederea fructificării. Pe de altă parte se pot crea resurse de seminţe prin culturi în preajma pepinierelor.

Seminţele selecţionate de tisă. Am considerat elite producţiile de seminţe selecţionate, de calitate superioară, care pot constitui un fond de valoare pentru pepiniere, parcuri şi culturi în câmp. În alegerea elitelor de tisă s-au urmărit exemplarele care au rod cât mai mare privind producţia totală pe arbore şi ponderea pentru o mie de seminţe.

În acest sens, autorii au urmărit aceşti indicatori la unele exemplare de tis din Galaţi, Focşani, Brăila, Tecuci. Redăm în Tabelul 2 rezultatele unor astfel de măsurători, realizate la Galaţi, de la tise din diferite puncte ale oraşului, în anul 1980.tabel-2-productia-totala-de-seminte-pag-34

Tabelul 2

……………………………………………..

Urmărind scopul propus, de creare a unor elite de rod, se pot planta cupluri (masculi-femele) care să asigure cantităţi cât mai mari de seminţe de calitate superioară în diferite puncte ale oraşelor, în parcuri şi grădini, în preajma pepinierelor, cu atât mai mult cu cât există multe exemplare solitare, izolate, fie masculi, fie femele de la care nu se obţine nici un fel de producţie. Asigurarea elitelor va constitui un fond preţios pentru constituirea de arborete de tisă, aşa cum a indicat profesorul M. D r ă c e a cu peste cinci decenii în urmă, absolvenţilor primei generaţii de ingineri silvici din ţara noastră.

În anul 1980, producţia cea mai mare de arbore s-a obţinut la Galaţi – Muzeul de Artă N. şi S. şi Bd. Republicii nr. 55, faţă de ceilalţi arbori plantaţi în acelaşi an, şi cu habitus asemănător. Ei au produs peste şase, cinci şi respectiv trei kilograme seminţe fără aril, cu o pondere medie pentru 1000 seminţe de 88-70 g, comparativ cu 77 g medie generală şi cu ceilalţi arbori care au produs seminţe mai puţine şi mai mici. Din acest punct de vedere arborii pot fi consideraţi ca trei elite de tisă pentru Galaţi.

Printre arborii plantaţi mai recent, în 1954, numărul cel mai mare de seminţe (20500) s-a obţinut de la exemplarul din str. 6 Martie nr. 5, cu o greutate totală de 1609 g fără aril şi 6450 g cu aril, având ponderea de 78 g la 1000 de seminţe. Acest arbore fiind tânăr, putem spera că peste câţiva ani va da o producţie mai mare decât arborii bătrâni citaţi, aşa încât poate fi considerată ca elită. El provine din seminţe recoltate la Bucureşti – Cişmigiu în anul 1952 şi a răsărit în 1954.

Prima recoltă, la 15 ani a fost de 10 seminţe, apoi s-au recoltat anual tot mai multe până la anul întocmirii tabelului citat, când avea înălţimea de 4,49 m, grosimea tulpinii de 11,2 cm, şi lujerul terminal de 30 cm lungime.

În ce priveşte ponderea la 1000 de seminţe, tisa din strada Gării nr. 28 se distinge prin greutatea mai mare a lor (96 g), fiind cele mai ari seminţe din Galaţi. Ea a fost investigată şi în alţi ai, când a avut ponderi chiar mai mari (121 g, în 1976 şi 127 g în 1977), deci ponderea este un indicator care înregistrează unele variaţii de la un an la an.

Datorită acestei greutăţi mari a seminţelor, s-a considerat şi acest arbore de elită. Se pot crea elite de tisă şi în alte oraşe ale ţării, în special unde există culturi de stat pentru puieţi de tis.

La Tecuci există un număr mai are de puieţi plantaţi din seminţe de elită, care dacă vor întruni calităţile necesare pot fi transferaţi la Brăila, Focşani (Dumbrăviţa) şi la Bacău (Fântânele) pentru a crea un prim fond de seminţe.

III. CULTURI DE TISĂ ÎN ROMÂNIA

CULTURI DE TISĂ ÎN SPAŢII VERZI

Tisa a fost introdusă în peisagistica spaţiilor verzi din ţara noastră în secolul al XIX-lea.

C. F. M a y e r (1817-1852) a plantat tisă la Bucureşti în parcul de la şosea şi pe strada Barbu Delavrancea, unde s-a păstrat mult timp un exemplar lângă un punct de depanare auto.

F a r a o d o L e y v r a z a continuat opera începută de Mayer la şosea. În continuare,

F a r a o d o C h a r l e s L o u i s (1957-1928) şi F a r a o d o C h a r l e s , născut în 1882, au continuat lucrările predecesorilor, plantând tisă la Bucureşti, Galaţi şi în alte localităţi.

Prof. B r â n d z ă, pe atunci director la Grădina Botanică Bucureşti, a plantat tisă în acest loc şi în Parcul Libertăţii în anul 1906.

B a n u şi R e b h u n au creat rodul de tisă modelată, în formă conică, din mijlocul grădinii Cişmigiu în anul 1928.

Prof. I. T a r n a v s c h i şi prof. Şerbănescu au continuat munca la Grădina Botanică, au început să culeagă seminţe de tisă şi de alte specii, făcând schimburi cu alte ţări.

Prof. Al. B o r z a a plantat tisă la Grădina Botanică creată de el la Cluj, ajutat de E. Topa.

La Galaţi s-a plantat tisă în spaţii verzi în anii 1899-1929, în 1929-1944, în anii 1944-1968.

La Iaşi s-a plantat tisă în spaţiul verde de la Ciric, la Universitate în 1962, la pepiniera silvică Galata, la Grădina Botanică.

La Suceava s-a cultivat tisă cu puieţi de la Universitatea din Iaşi, în anul 1978.

Dintre puieţii produşi de G. Cioltan s-au plantat tise la staţiunea pomicolă Iaşi, la Liceul Agro-Industrial Miroslava, la spaţii verzi Brăila, Universitatea Al.I. Cuza – Iaşi, la Tecuci şi î n alte locuri.

În spaţii verzi, tisa poate fi modelată prin tăieri succesive în forme ornamentale deosebite: se integrează armonios în toate spaţiile verzi din parcuri şi grădini, creând un contrast de culoare foarte plăcut ochiului, datorită frunzişului său verde întunecat. Câteva din aceste forme ornamentale sunt prezentate în fig. 2.

FIG. 2. – Forme ornamentale de tisă obţinute prin tăieri dirijate forme-ornamentale

…………………………………………………………….

CULTURI DE TISĂ ÎN CÂMP

În afară de crearea arboretelor de tisă amintite şi de spaţiile verzi din oraşe, este necesar a se întinde cultura tisei în câmp sub formă de pâlcuri sau liziere în imediata apropiere a spaţiilor cultivate.

În acest sens au existat prea puţine preocupări până în prezent. Mai poate fi folosită în horticultură, pomicultură, viticultură, ca perdele de protecţie pentru atenuarea poluării aerului.

În preajma culturilor de cereale sau de legume se pot planta de asemenea perdele, boschete sau pâlcuri care oferă adăpost şi hrană, mai ales pe timpul iernii, pentru păsărele. Ar fi un mijloc eficace de a menţine un număr suficient de păsări socotite la hectar şi care sunt un factor natural, foarte eficace, netoxic şi nepoluant pentru sol, de combatere a insectelor dăunătoare. În vecinătatea lucrărilor de hidroamelioraţii sau a staţiilor de pompare de pot plasa tise care să ofere păsărelelor vara loc pentru cuibărit şi iarna adăpost şi hrană.

TISA CA PLANTĂ DE APARTAMENT

Pentru amatorii de plante de apartament, care vor să aducă în preajma vieţii lor de toate zilele un colţ din natura vie, s-ar putea furniza puieţi de tisă, care plantaţi în ghivece sau alte recipiente corespunzătoare ca mărime să împodobească interiorul cu această frumoasă plantă verde, cu aspect decorativ.

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, un mic arboraş de tisă, care a fost îngrijit cu atenţie, poate fi folosit ca pom de iarnă, constituind bucuria familiei şi în special a copiilor, mai ales că după trecerea sărbătorilor ar rămâne în continuare un prieten al lor tot atât de verde şi proaspăt. Pe de altă parte s-ar putea micşora procentul de distrugere a brazilor şi molizilor folosiţi în acest scop, sau ar fi feriţi de mutilarea lor de către amatorii care îşi caută singuri pom de iarnă, mulţi dintre ei distrugând şi tise care şi aşa sunt destul de rare. Prin astfel de tăieri se pot distruge perechile naturale sau cultivate şi rămân exemplarele izolate care nu mai fructifică.

CREAREA ARBORETELOR DE TISĂ

Se consideră necesară crearea unor arborete de tisă pentru asigurarea unui fond de seminţe în cantitatea şi de calitatea corespunzătoare. Pentru constituirea a patru arborete de 50 ha deci în total 200 ha, sunt necesari 10 mii de puieţi la hectar, însumând 2 milioane de puieţi.

Se consider că este mai greu a se crea arborete pure de tisă şi este preferabil să fie asociate cu alte trei-patru specii, cu care poate convieţui în condiţii bune. În cazul asocierii a patru specii revin cam 500 000 de puieţi de tisă pentru suprafaţa scontată, deci minimum 40 kg seminţe.

Iniţial nu se putea îndeplini acest deziderat, din cauza necunoaşterii celei mai bune tehnici de obţinere a celei mai mari cantităţi de seminţe la o recoltare, sau a prelucrării lor după cules. După multe încercări s-au putut perfecţiona astfel de metode, aşa încât numai la Galaţi s-au putut recolta în anul 1980, 30 kg.

Aceste procedee vor fi descrise la capitolul respectiv. Există deci posibilităţi de a rezolva această problemă a asigurării fondului de seminţe atât cantitativ cât şi calitativ, prin folosirea unor exemplare elite de rod. Prin crearea de arborete producătoare de seminţe în preajma pepinierelor se va asigura un fond de seminţe în imediata lor apropiere, reducând eforturile, cheltuielile şi forţa de muncă necesare în acest scop.

Continuare aici>>>>

Anunțuri

4 răspunsuri so far »

  1. 1

    iuliana t. said,

    în comuna capu-câmpului (jud. suceava) există un exemplar (Taxus Baccata) a cărui vârsta este estimată la 400 ani.

  2. 2

    Florin said,

    Cateva exemplare de tisa sunt si in parcurile din zona veche a municipiului Drobeta Turnu Severin, Mehedinti.

  3. 3

    surugiu said,

    Am fost plăcut impresionat după ce am citit această lucrare.Ași dori să cunosc care este volumul implicării instituțiilor și regiilor statului pentru protejarea și refacerea acestor areale naturale.Îmi pun această intrbare plecînd de la realitatea că aceste zone sunt înconjurate de pășuni iar pentru a proteja animalele de toxinele acestor arbuști se procedează încontinuare cu intenție la distrugerea lor.(zona Tudora.)

  4. 4

    aura said,

    Exista o tisa in Ploiesti pe str.Vlad Tepes,tocmai are fructe din care am gustat si sunt dulci si gustoase…este un copac ft frumos pe care il stiu dintotdeauna …


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: