Ing. George Cioltan -Biolog Angela Cioltan :,,TISA” – Partea II (Cap. IV-VI)

IV. ÎNMULŢIREA TISEI

ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ

Această înmulţire se face prin altoire, marcotare, lăstărire şi butăşire. Se utilizează frecvent pentru obţinerea unor varietăţi şi forme ornamentale.

Altoirea se aplic în cazul în care există un exemplar izolat de tisă femelă, căreia vrem să-i punem în valoare potenţialul productiv. În acest caz se altoieşte un lujer mascul în cuprinsul coroanei tisei femele; acesta va produce polen pentru formarea seminţelor.

Marcotarea se aplică în acelaşi scop ca şi altoirea, dar trebuie ştiut că tisa mexicană nu marcotează. Este o metodă mai puţin folosită, în cazul în care nu avem alte mijloace de multiplicare a unui exemplar izolat.

Lăstărirea nu este indicată decât în cazuri speciale; la Galaţi str. Gării nr. 53, în 1950 s-au plantat două tise cărora nu li se cunoştea sexul. Ambele tise s-au dovedit a fi femele şi n anul 1970 s-a putut găsi un exemplar mascul care s-a plantat alături, obţinând rod de la cele două femele. Cineva a tăiat masculul pentru pom de iarnă, iar exemplarul a lăstărit şi situaţia a fost salvată.

La Universitatea din Iaşi, în 1978 s-au tuns o parte din tisele mexicane mascule pentru a le da forma cubică, iar cele femele şi-au redus capacitatea de rod din lipsă de polen. Ulterior s-a revenit asupra formelor globuloase şi femelele au fructificat din nou.

În plus, prin schimbarea iniţială a formei masculilor s-a diminuat şi aspectul decorativ dat de culoarea roşie a arilelor.

Butăşirea se foloseşte în vederea înmulţirii masive, pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de material săditor. Ea se poate realiza în proporţii reduse în sere, dar e nevoie de o butăşire în afara serelor, pentru a se obţine puieţi mulţi şi ieftini. În figura 3 sunt redate câteva tipuri de butaşi de tisă.

Fig. 3 – Butaşi de tisă:butasi1

…………………………………………….

S-au încercat unele butăşiri cu eforturi deosebite şi timp îndelungat la Tg. Jiu, Galaţi şi Suceava, dar cu rezultate slabe. După mult timp, în practică s-a constatat că dacă se execută butăşirea fără netezirea stratului pe porţiuni în pantă, reuşita poate fi de 100%. Deci, butăşirile trebuie făcute în pantă, unde apa de irigaţii nu stagnează asfixiind butaşii. În anul 1952, s-au butăşit în pantă 20 mii de butaşi cu reuşită deplină.

Lucrările de butăşire necesită cunoaşterea următoarelor condiţii:

Epoca cea mai favorabilă este luna septembrie, când lujerii sunt maturaţi şi au mugurele terminal bine dezvoltat.

Lungimea butaşului este de 5-10 cm, cât rezultă din creşterea lujerului din anul curent. Tăiera se face pieziş la baza lujerului, unde se află o zonă generatoare bogată în muguri adventivi ce vor regenera rădăcini.

Briceagul folosit se ascute din 10 în 10 minute pentru a nu se produce zdrobiri la punctul de tăiere, care trebuie executată dintr-o singură mişcare. Butaşul trebuie să aibă cel puţin un mugur terminal şi toate frunzele, iar mugurii nu se amputează, chiar dacă sunt floriferi. Butaşii se pun imediat în vase cu apă, separaţi pe sexe şi se transportă cu apă cu tot la locul de butăşire.

Stratul de 60-80 am lăţime se execută în pantă până la 5 grade şi chiar mai mult, cu expunere spre nord, iar lungimea va fi orientată pe direcţia E-V. Stratul trebuie încadrat cu scânduri pentru susţinerea geamurilor de acoperire cu formă pătrată (latura 50 sau 60 cm) pentru a putea fi manevrate uşor şi aşezate repede pe orice latură a cadrului).

Poziţionarea geamurilor trebuie să fie inversă faţă de ţiglele de pe acoperiş, pentru a permite apei ploilor să se strecoare înăuntru. În cazul ploilor abundente geamurile se acoperă cu folii de plastic. Foliile de plastic nu sunt indicate permanent, căci favorizează uscarea pământului.

Rândurile se execută la distanţe de 5 cm, iar desimea butaşilor pe rând la 3 cm, orientaţi cu faţa ventrală spre amontele rândului. Înfigerea butaşului se face cu o lopăţică de lemn în formă de cuţit cu vârful lat.

Cuţitul se înfige perpendicular pe axul rândului, spre aval, şi se apleacă în acest sens, iar pe locul creat se înfige butaşul cu baza lui fără a fi acoperit cu pământ. Numai o treime din butaş rămâne afară, restul va fi în pământ cu frunze cu tot. Cuţitul, care a fost scos înainte de plasarea butaşului, va fi înfipt acum cu câţiva centimetri distanţă în partea opusă, şi, prin aplecare se va astupa cu pământ primul butaş, creându-se loc pentru cel de al doilea.

Operaţia se repet până la terminarea rândului, iar la fiecare metru de strat se aplică o stropire moderată. Butaşii pregătiţi se iau din vasul în care au fost transportaţi şi se butăşesc imediat după confecţionare.

În urma stropirii se execută şi lucrarea de acoperire cu geamuri.

Straturile nu trebuie să aibă mai mult de 80 cm lăţime pentru a nu îngreuna lucrările de întreţinere (plivit, udat). Udarea se face periodic, la 3-5 zile, cu 3-5 l apă de râu sau de fântână pe metru pătrat. Geamurile sunt ridicate sau translate, dar imediat după stropire se acoperă din nou pentru conservarea umidităţii din sol. Straturile vor fi acoperite timp de doi ani, iarnă şi vară, zi şi noapte. Rădăcinile încep să pornească după 14 luni de la butăşire, adică în noiembrie. Se mai lasă sub geam încă un an pentru lemnificarea lor, apoi se pot repica afară, în câmp şi fără umbrare, dar aici iarna nu se stropesc pentru a nu forma un strat de gheaţă asfixiant.

Butaşii ortotropi sunt preferaţi în silvicultură, dar un arbore nu poate oferi decât un singur lăstar ortotrop, cel din vârf, sau, foarte rar mai apar unii pe axul principal. În Bucureşti, pe strada Xenopol a existat o tis mascul cu deviaţie ortotropă crescută prin înfurcirea tulpinii principale. Îngrijitorul nu a tăiat această deviaţie, ci a aplecat-o orizontal, aproape paralel cu solul, pe sub coroană spre lumină.

Creşterea în lungime s-a oprit, dar au apărut numeroase ramificaţii, toate ortotrope. S-a ajuns deci la concluzia că prin aplecarea plantei mume în poziţie apropiat orizontală se pot obţine mulţi butaşi ortotropi, metodă aplicată apoi în practică.

ÎNMULŢIREA PE CALE GENERATIVĂ

Înmulţirea tisei prin seminţe rămâne principala cale accesibilă pentru producţia forestieră de material săditor, asigurarea pepinierelor cu puieţi şi apoi extinderea culturilor. În acest sens s-au făcut multe eforturi cu rezultate mai slabe, sau mai bune, deoarece obţinerea unei cantităţi mai mari de seminţe şi de calitate bună este cu mult mai greu de realizata decât s-ar părea la prima vedere.

Recoltarea este anevoioasă şi prelucrarea seminţelor după recoltare şi până la stratificare cere multe manevre migăloase.

În cele ce urmează, autorii acestei lucrări vor încerca să sugereze unele metode experimentate şi perfecţionate de-a lungul anilor, de recoltare şi prelucrare a seminţelor, cu cel mai mare randament posibil, rămânând în continuare în sarcina silvicultorilor îmbunătăţirea lor.

RECOLTAREA SEMINŢELOR

Cu 50 de ani în urmă, când au început aceste preocupări nu se punea problema obţinerii unei cantităţi mari de seminţe; abia se puteau obţine 40-50 g seminţe dintr-un arbore. După multe variante de lucru s-a ajuns totuşi la rezultate destul de bune, începând cu recoltarea.

Recoltarea de vară-toamnă se realizează în general înaintea lunii octombrie. Pentru a uşura efortul fizic la recoltare, şi, totodată a scurta timpul necesar, mai ales în zilele cu vreme nevaforabilă, se cer respectate anumite reguli. Culegerea se începe cu părţile marginale ale ramurilor, pentru a nu păta hainele, mergând în jurul tulpinii într-un sens dinainte stabilit şi urmărit pe tot parcursul operaţiei pentru asigurarea culegerii integrale.

După aceasta se recoltează şi părţile mai apropiate de tulpină. Se pot apuca câte4 3-4 seminţe care se desprind cu atenţie de pe lujer. Pe măsura culegerii, ele se depozitează într-o pungă de plastic fără defecte, prinsă cu două ace de siguranţă în regiunea pieptului, sau în găleţi mici de plastic atârnate de gât. Acest procedeu lasă libere ambele mâini pentru recoltare. Ase va înainta apoi cu culesul spre vârf, folosind o scară sau sfori pentru ancorarea de ramurile mai puternice.

După un timp mâinile devin lipicioase datorită arilelor stivite şi trebuie şterse sau spălate atunci când este posibil. Se pot folosi şi prelate uşoare de material plastic, care se leagă de ramuri sub porţiunea de recoltare lăsând seminţele să cadă pe ele, sau întinse pe jos când se recurge la scuturare.

Prin scuturarea ramurilor cad o bun parte din seminţe, iar cele rămase vor fi culese cu mâna, dar numai atunci când fructificaţia este abundentă, astfel se lungeşte timpul cu două sau trei operaţii în loc de una. În plus, o parte din seminţe cad în afara prelatei, mai ales pe vânt (peste 10%) şi atunci se prelungeşte timpul şi cu adunarea acestora.

Ramurile situate mai sus, dacă sunt flexibile, se pot apleca cu sfori până la nivelul potrivit culegerii, iar dacă nu se pot apleca se folosesc alte mijloace (scări, sfori). Vârful ortotrop nu se apleacă şi nu se forţează niciodată, căci lemnul lui este fragil şi se poate rupe, astfel încât este de preferat să rămână nerecoltat.

La tulpinile cu ramuri bifurcate se ancorează cele două părţi cu sfori, pentru a nu se rupe şi pentru a ajuta poziţia de cules. Seminţele căzute se adună cu o măturică, o perie, sau chiar cu mâna. Pungile de depozitare nu trebuie să conţină mai mult de 1 kg seminţe pentru a nu se rupe şi pierde conţinutul. După ce s-a terminat ziua de lucru, seminţele se adună în sacoşe, găleţi, pentru transportarea la locul de prelucrare.

La recoltare nu este indicată baterea cu băţul a ramurilor, deoarece cad şi seminţe verzi care vor fi greu de prelucrat şi se pot rupe ramuri sau muguri de floare pentru anul următor. Când tulpina este bifurcată, de asemenea se face o legătură de sfori pentru a pune piciorul pe ea şi a avea acces la porţiunile mai înalte.

La exemplarele plagiotrope se pot recolta toate vârfurile, deoarece nu se rup prin îndoire. La Universitatea din Iaşi s-au putut culege de la patru tufe plagiotrope peste 5 kg seminţe, exploatarea fiind integrală.

PRELUCRAREA SEMINŢELOR DUPĂ CULESUL DE TOAMNĂ

Această prelucrare presupune anumite operaţii executate imediat după cules, sau cel târziu a doua zi, altfel seminţele se pot asfixia în propria lor pulpă. S-a urmărit prelucrarea manuală, deoarece în prezent există cantităţi relativ mici de seminţe, astfel încât nu se pune problema de a recurge la mijloace mecanice care sunt mai costisitoare.

Prin perfecţionarea treptată a unor tehnici relativ simple, dar cu efort fizic considerabil s-a ajuns la creşterea substanţială a cantităţii de material finisat, astfel încât în ultimii ani s-a putut prelucra în opt ore o cantitate de seminţe care, înainte era realizată într-o săptămână.

Operaţiile propuse conţin mai multe faze, începând cu îndepărtarea arililor prin descărnare şi până la finisarea prin uscare în vederea depozitării lor în condiţii optime.

Descărnarea seminţelor se execută în trei etape: macerarea, levigarea şi finisarea.

1.M a c e r a r e a cuprinde doi timpi: zdrobirea pulpei, cu o durată de o jumătate de oră şi stoarcerea cu o durată de circa o oră şi jumătate pentru o cantitate de 5-6 kg seminţe.

Zdrobirea se efectuează într-o găleată fără apă, deoarece apa împiedică zdrobirea arilelor. Pentru executarea lucrărilor de prelucrare sunt necesare 4-5 găleţi smălţuite de 10-12 l capacitate şi 1-2 ciururi de metal smălţuite. Este de preferat un scăunel mic pentru poziţia mai odihnitoare în timpul lucrului, de asemenea un halat pentru protecţia hainelor.

Se toarnă 5-6 kg seminţe într-o găleată, care se ţine înclinată spre corp. Se inroduce mâna dreaptă în găleată, prinzând cu palma răsfirată o cantitate potrivită de seminţe, care sunt apăsate pe peretele înclinat până ajungem cu degetele fundul găleţii, apoi se strânge pumnul pentru zdrobirea arililor aflaţi în palmă.

În acelaşi timp se execută şi o mişcare de semirotaţie a întregului conţinut, pentru a cuprinde o nouă cantitate de seminţe. Se efectuează 1-2 macerări pe secundă timp de un minut, după care se schimbă puţin poziţia de lucru folosind cealaltă mână.

Dacă încercăm un ritm mai alert, rezultatul nu este eficient pe măsura efortului suplimentar, iar unele seminţe sau părţi din pulpă pot fi proiectate în afară, în timp ce un ritm mai lent întârzie prelucrarea lotului propus şi care odată început trebuie terminat în asceeaşi zi.

Continuarea acestei etape peste o jumătate de oră nu ar avea nici un efect, deoarece pulpa deja strivită ar împiedica zdrobirea altor arili, aşa c se trece la faza următoare, deşi abia dacă s-a zdrobit o jumătate de cantitate.

Stoarcerea pulpelor se face tot fără apă. Se pune de data aceasta în ciur o cantitate de maximum 2 kg amestec şi se sprijină ciurul pe o altă găleată sau, de preferat, pe o oală de diametrul lui, pentru a nu cădea o parte în vasul respectiv. Apoi se execută operaţia de macerare de mai sus cu frecvenţă mai mică de două mişcări pe secundă, timp de 15 minute, timp în care se insistă mai mult asupra apăsării decât a macerării.

Scopul propus este de a strecura cam jumătate din cantitate, după care conţinutul ciurului este turnat în a treia găleată, iar pulpa stoarsă în a patra. Se repetă stoarcerea câte 15 minute până se termină conţinutul primei găleţi, prelucrat prin operaţia precedentă.

2. F l o t a ţ i a -spălarea, sau levigarea materialului rezultat pentru îndepărtarea membranelor durează 2- ore şi se face cu apă. În acest scop avem pregătită o a cincea găleată cu apă eventual uşor încălzită. Se toară apă până la jumătatea găleţii precedente agitând uşor conţinutul până la omogenizare.

Se aleg la început seminţele plutitoare în număr de 10-20 pentru a nu stânjeni operaţiile următoare. În acest mic interval seminţele se aşază la fund, iar membranele şi resturile de pulpă rămân în suspensie. Prin alt ciur curat se toarnă încet apa cu suspensiile, în aşa fel încât seminţele să rămână pe fundul găleţii.

Conţinutul ciurului se toarnă în găleata cu pulpe, iar apa se toarnă înapoi n găleata cu seminţe pentru o nouă spălare. Se continuă de 3-6 ori până când cantitatea rămasă s-a redus cu încă jumătate volum. În această fază se aleg şi seminţele semiplutitoare care se pun separat, pentru a fi finisate aparte.

3.F i n i s a r e a se face pentru a îndepărta arilul greu lavabil şi cuprinde următoarele etape:

Convecţia – cere cea mai mare parte a timpului afectat finisării şi se execută prin repetări alternative de macerări şi flotaţii. Macerarea se poate face în găleată sau ciur. Prin repetare, conţinutul se reduce treptat şi seminţele apar din ce în ce mai curate. Cele rămase nedescărnate sunt în număr foarte mic (sub 1%) aşa că se poate încheia lucrarea, prin îndepărtarea acestora.

Uscarea se face după ce seminţele au fost bine scurse în ciur. S-a reuşit uscarea lor pe ziare, fără a fi nevoie de căldură şi într-un timp foarte scurt, de ordinul minutelor. Se pregătesc 3-4 ziare aşternute în serie şi imbricate în aşa fel încât să putem trece seminţele cu ajutorul palmelor de la primul până la ultimul.

Ziarele absorb pelicula subţire de apă de la suprafaţa seminţelor, aşa încât pe ultimul dintre ele seminţele sunt deja uscate. Seminţele greu lavabile trebuie alese şi îndepărtate.

Cântărirea se face imediat după alegerea seminţelor greu lavabile, care se vor curăţa separat şi vor fi puse alături de cele plutitoare şi semiplutitoare. Se ia în consideraţie greutatea seminţelor la recoltare, din care se scade un procent de 25% cât reprezintă gradul lor de umiditate în acel moment.

Se obţine astfel greutatea uscată pe care scontăm în depozitare. Procentul de umiditate a fost stabilit de autor prin cântăriri succesive la anumit intervale de timp. După cântărire, seminţele se pun la uscat în strat simplu, timp de 4-5 zile, după care pot fi transportate în depozit pentru uscare lentă, timp de o lună, în straturi de 2-3 cm grosime. O bună parte din seminţele recoltate în august-septembrie au tegumentul încă verde, incomplet maturat, deşi arilul este roşu şi cărnos.

Aceste seminţe sunt greu lavabile şi în procent mai mare decât cele recoltate mai târziu, iar prelucrarea lor cere uneori un timp dublu faţă de cel descris anterior. În această privinţă există variaţii de la o regiune la alta şi chiar de la un arbore la altul.

Dacă nu se face cântărirea în ziua descărnării se pierde cuantumul greutăţii la recoltare şi nu se mai poate aprecia exact momentul uscării optime.

Recoltarea de iarnă a seminţelor este de preferat, dacă vrem să evităm seminţele în pârgă ce răsar în anul al treilea, dar prezintă inconveniente legate de timpul nefavorabil. Ea începe după 1 octombrie şi se prelungeşte până la căderea zăpezii, de aceea intervin unele schimbări în metoda de recoltare. Ea se face prin scuturare cu mâna, cu firul, sau manual ca toamna. Prin scuturare cad 30-40% din seminţe, iar restul se culeg cu firul şi cu mâna. Se folosesc prelate, iar recoltarea cu firul începe de la ramurile superioare, continuând cu cele mijlocii, apoi cele inferioare. Prelatele se mută treptat în sensul recoltării.

De asemenea sunt necesare scări, sfori, cârlige pentru fixarea ramificaţiilor. Dacă acestea sunt acoperite cu zăpadă, se culeg întâi zonele mai accesibile. Deoarece zăpada cade în câteva zile.

Eventual se pot scutura ramurile cu tot cu zăpadă punându-se ca atare în găleţi şi se separă la locul de prelucrare. La temperaturi sub 10 grade C frunzele se rup la cea mai uşoară atingere, de aceea recoltarea trebuie amânată. Operaţiile de prelucrare sunt asemănătoare cu cele descrise anterior:

Descărnarea prin macerare, flotaţie şi finisare a seminţelor:

  1. M a c e r a r e a cu următoarele faze:

-Zdrobirea cu o durată de 15-30 de minute, care se face după îndepărtarea corpurilor străine, într-o găleată de 10-12 l, prin strivire cu mâna şi mişcări de semirotaţie a conţinutului.

-S t o a r c e r e a se face tot fără apă, timp de 1-2 ore, într-un ciur în care se pun pentru o priză 1-2 kg seminţe. După 15-30 minute conţinutul se toarnă într-o găleată cu apă, în timp ce o mare parte din pulpa a trecut prin ciur. Se continuă până la terminarea lotului.

  1. F l o t a ţ i a seminţelor se execută în 2-3 ore folosind găleata cu apă.

-Separarea corpurilor plutitoare (frunze, crenguţe);

Agitaţia uşoară a apei prin rotaţie pentru a antrena resturile de pulpă în supernatant în timp ce seminţele rămân pe fund;

Strecurarea amestecului în aşa fel încât seminţele să rămână pe fundul găleţii.

3.F i n i s a r e a se execută în 2-3 ore, cu trei operaţii;

Convecţia (15-20 de minute) pentru îndepărtarea corpurilor străine care au mai rămas.

Uscarea ( 15-30 minute) se face pe ziare după cum s-a mai arătat.

-Cântărirea seminţelor are loc imediat după uscare.

La cele arătate mai sus se poate adăuga faptul că intervin şi alte greutăţi în muncă, datorate particularităţilor seminţelor de tis. În afară de îndepărtarea anevoioasă a arilului, la arilul care devine lipicios aderă şi conurile, care apoi se desprind greu. Conul este un lujer transformat care şi-a redus axul la lungimea de 2 mm, iar frunzele au devenit microfile reduse la dimensiunile unor solzi imbricaţi.

Solzii de la bază sunt mici, iar cei din partea aplicală mai mari, formând o rozetă la baza seminţei, La recoltările de toamnă conurile rămân pe ramuri, iar cca. 5% aderente la seminţe; aceste seminţe fiind plutitoare se îndepărtează uşor prin flotaţie. Spre sfârşitul lunii octombrie proporţia de conuri aderente se ridică la 20-30%, dar se pot separa şi ele relativ uşor. Şi la 2-3 săptămâni după începerea căderii se menţin la fel, dar după încă o lună sau mai repede se înnegresc, devin grele şi cad la fund împreună cju celelalte.

În acest caz este nevoie de o operaţie suplimentară de convecţie. Se agită apa prin rotire uşoară pentru ca aceste seminţe să fie aduse la starea de semiplutire, după care se decantează repede în alt vas odată cu apa. Se repetă separarea până ce se aleg aproape toate, uscându-se separat pentru a fi macerate a doua zi.

Cele care mai păstrează urme de aril se vor curăţa cu mâna fir cu fir. Pentru îndepărtarea corpurilor străine care au mai rămas printre seminţe se poate folosi procedeul adeziv (o sugativă, sau chiar palmele pe care acestea aderă), sau planul înclinat format dintr-un strat de ziare înclinat peste un lighean şi pe care se lasă să curgă seminţele în strat subţire. La una din separările pe plan înclinat, în anul 1980, din 750 g seminţe s-au ales 82 g (11%) corpuri străine, deci este o metodă bună pentru faza de finisare.

CARACTERELE SEMINŢELOR DE TISĂ

Seminţele de tisă au anumite însuşiri specifice, care le deosebesc mult de seminţele altor specii de plante. Majoritatea lor răsar în al doilea an de la semănare, iar celelalte la 1,3 şi chiar 4 ani. Ele necesită un anumit grad de umiditate optimă, pentru a îndeplini condiţiile necesare la semănat. Începând de la formare şi până la pârgă, apoi în timpul prelucrării şi depozitării îşi schimbă de mai multe ori culoarea, prin treceri succesive de la una la alta.

În timpul acestor treceri are loc maturarea seminţelor, paralel cu uscarea, aşa încât studiul colorimetric al lor poate constitui un bun indicator pentru diferite stadii de maturizare. Păstrarea în sol timp mai îndelungat le expune rozătoarelor, care distrug cea mai mare parte din seminţe. Cele rămase au şi ele nevoie de condiţii optime de germinare şi încolţire, aşa încât se face o nouă triere naturală şi, din păcate, prea puţine se bucură de şansa de a deveni plante adulte, care, la rândul lor, să asigure perpetuarea speciei.

Dac mai adăugăm şi faptul că polenul fără saci aeriferi se răspândeşte la mică distanţă şi, deci, presupune existenţa partenerului în imediata apropiere şi c seminţele de asemenea au arie mică de răspândire, ne dăm seama că tisa este o plantă destul de vitregită în ce priveşte asigurarea pe cale naturală a supravieţuirii ei, atât ca individ cât şi ca specie.

Deşi tisa este pusă sub ocrotirea legii, în zilele noastre sunt înregistrate prea puţine preocupări din partea oamenilor, şi chiar a silvicultorilor, pentru salvarea ei de la dispariţie prin regenerări, împăduriri sau cultură în pepiniere, parcuri, grădini.

Autorii lucrării încearcă să aducă un mic aport în lupta omului pentru ocrotirea naturii care ne înconjoară şi ne oferă condiţiile necesare vieţii, dar se poate constitui şi ca un apel adresat în special profesioniştilor, ocrotitori ai pădurilor şi, implicit, iubitorilor ei, să acorde în viitorul apropiat atenţia care se cuvine şi acestui frumos arbore decorativ şi preţios, Taxus baccata.

Re, mai alesvenind la caracterele seminţelor, după cele arătate anterior, vom arăta câteva aspecte legate de epoca lor de răsărire.

În general tisa răsare primăvara, în luna aprilie. O parte mai mare sau mai mică din ele fie că sunt întârziate răsărind în diferite luni de vară, fie că nu răsar în primăvara celui de al doilea an (în mod grupat), ci în primul, al treilea sau al patrulea an. Asemenea seminţe sunt socotite pierdute pentru cultură, ele răsar în mod dispers, deci le putem numi seminţe disperse. Din acest punct de vedere le putem împărţi în trei grupe:

S e m i n ţ e d i s p e r s e:

seminţe disperse cu răsărire de vară;

-seminţe disperse din primul an,

-seminţe disperse din anul al treilea.

Seminţele disperse cu răsărire de vară sunt cele care răsar în tot timpul verii şi sunt considerate pierdute pentru cultură, deoarece nu au timp pentru lignificare şi se pierd în timpul iernii. Cauzele din natură ale acestei abateri nu sunt cunoscute, dar, autorul, căutând un răspuns posibil a stratificat în anul 1976 1500 g seminţe, pe care le-a transferat de mai multe ori în diferite medii de temperatură, repetând această experienţă timp de patru ani.

S-a constatat că o bun parte din acestea au început să răsară în lunile iunie, iulie şi august, mai ales în al doilea şi al treilea an, mai puţine în primul. În consecinţă, este bine, ca o măsură de prevenire, să nu se schimbe locul seminţelor stratificate, mai ales în câmp. Ele trebuie lăsate la locul stratificării până la semănare.

Seminţe disperse din primul an sunt acele seminţe care răsar în proxima primăvară de după stratificare. Germenii acestor seminţe, odată apăruţi, nu pot rezista în stratul de nisip până

În anul următor când le vine rândul la semănat, şi, prin putrezire, introduc mucegai n stratificare. Pentru corectarea acestei deficienţe, în 1977 s-a făcut o serie 12 probe lunare de stratificare, începând cu luna ianuarie şi terminând cu luna decembrie.

Urmărind lunar germinaţia şi răsărirea seminţelor, s-a constatat că procentul seminţelor disperse din primul an descreşte mereu de la cele stratificate în ianuarie până la cele stratificate în septembrie, când procentul lor se reduce la cca 1% iar la cele stratificate în trimestrul patru procentul se reduce până aproape de zero. S-a ajuns deci la concluzia că seminţele stratificate în luna noiembrie dau cele mai bune rezultate.

Seminţele disperse din anul al treilea reprezintă un procent de cca 20% şi sunt considerate inapte pentru cultură. Depistarea şi îndepărtarea lor la timp ar favoriza procentul de încolţire. În legătură cu caracterul lor tardiv le putem numi seminţe staţionare. S-a observat că acest caracter este legat de culoarea lor. Ideea a apărut în august 1980 când s-a recoltat un lot de seminţe din tisa plantată în Tecuci str. 7 Noiembrie nr. 9.

După prelucrare s-a observat că 20% dintre seminţe erau staţionare, la care culoarea verde nu trece de castaniu. Or, acesta este procentul seminţelor disperse din al treilea an. Această potrivire de cifre a dus la ideea unui paralelism, sau poate chiar a unei identităţi dintre cele două categorii de seminţe.

Seminţe staţionare sunt deci acele seminţe la care culoare verde nu trece în castaniu, culoare specifică seminţelor mature. După cum s-a menţionat şi mai înainte, seminţele trec prin şase culori: verde, castaniu şi ocru în aer, gri, brun şi măsliniu în stratificare.

Între acestea sunt cinci trepte de trecere dintre o culoare şi alta. Prima trecere, de la verde la castaniu are loc n decurs de 24 de ore şi este uşor de observat, iar celelalte în decurs de 1-6 luni.

Pentru lămurirea problemei propuse s-a ales prima trecere, de la verde la castaniu. La 29 septembrie 1980 s-au recoltat seminţe de tisă din Galaţi str. Republicii nr. 51, cu maturare timpurie şi s-a observat că lipsesc total seminţele staţionare. Dar la lotul de seminţe recoltate de la Muzeul de Artă din Galaţi, cu maturare normală s-au găsit destule seminţe staţionare. Din toate acestea deducem că apariţia seminţelor staţionare este strâns legată de maturizarea seminţelor.

În ansamblu, trebuie să avem în vedere patru factori de determinare a gradului de maturizare a seminţelor:

1.Efortul depus la descărnare, care scade în intensitate pe măsură ce seminţele sunt mai mature, datorită îndepărtării mai uşoare a arililor.

2. Reziduurile de aril rămase lipite de seminţe la descărnare, cum sunt membranele a căror lungime se reduce treptat pe măsură ce seminţele se maturizează.

3. Creşterea treptată a arilului a cărui margine superioară creşte milimetru cu milimetru, ridicându-se spre vârful seminţei (spre micropil). Prin măsurarea exactă a acestor creşteri se pot obţine anumiţi parametri legaţi de gradul de maturare şi se pot stabili chiar clase de vârste pentru a fi urmărite şi determinate înainte de recoltare.

Prin astfel de măsurători s-au stabilit şase trepte distincte numite clase de vârstă sau maturizare a seminţelor, date de creşterea în mm a arilului:

Clasa 1 – arilul la 3 mm sub micropil fiind verde

Clasa 2 – arilul la 2 mm sub micropil fiind roşu

Clasa 3 – arilul la 1 mm sub micropil fiind roşu

Clasa 4 – arilul a 0 mm peste micropil fiind roşu

Clasa 5 – arilul la 1 mm peste micropil fiind roşu

Clasa 6 – arilul la 2 mm peste micropil fiind roşu

4.Schimbarea culorii seminţelor de la verde la castaniu are loc ca efect al maturării. Acest aspect a fost cercetat în luna octombrie 1980, când s-au luat şase probe de câte 100 de seminţe din fiecare clasă de vârstă şi au fost urmărite. În prima zi s-au făcut trei observaţii: la ora zero, la ora 7 şi 18 d.a., iar în zilele următoare câte o observaţie la ora 9 a.m.

Descărnarea s-a terminat cu 15 minute înainte de ora zero, ştiut fiind că schimbarea culorii începe în prima oră de la descărnare şi este legată de evaporarea apei şi a altor lichide volatile. S-a măsurat înaintarea culorii castaniu de la bază spre vârf în mm, date care s-au înscris în şase coloane, considerând lungimea medie a seminţei de 6 mm. Se pot întocmi astfel buletine colorimetrice pentru fiecare clasă de vârstă. (Tab. 3).

Tabelul 3tabelul-3-culetin-colorimetric-pag-62-carte

…………………………………………

Proba cuprinde 100 de seminţe, deci numărul celor trecute dintr-o coloană în alta coincide cu procentul seminţelor.

Această probă a fost recoltată în ziua de 15.10.1980 la ora 18, executându-se apoi prelucrarea şi pregătirea pentru măsurare.

La ora zero din 16.10.1098 toate seminţele au avut culoarea verde, deci au fost trecute la coloana zero. La ora 7 s-au găsit 19 seminţe care s-au colorat pe 1 mm lungime în castaniu, deci înscrise în coloana 1. La ora 18 au trecut 4 seminţe în coloana 2, deci cu 2 mm castaniu de la bază, 31 cu 1 mm şi 65 au rămas complet verzi. În următoarele cinci zile seminţele complet verzi s-au redus la zero, trecând în coloana 1 şi 2.

Se mai observă un fapt interesant şi anume că n coloanele 3, 4 şi 5 nu staţionează nici o sămânţă în afară de cele două staţionare care se păstrează verzi, nematurizate. Toate celelalte execută un salt mai mare, de la 2 direct la 6 mm. Acesta este un caz particular, în timp ce la altele apar alte variante de trecere, dare cele staţionare rămân verzi în toate cazurile.

În locul de seminţe citat, restul de 4 mm, se colorează în castaniu prin estomparea culorii verzi pe toată suprafaţa rămasă, aşa încât în momentul când castaniul a atins 2 mm şi restul suprafeţei s-a modificat şi sămânţa apare dintr-o dată colorată integral în castaniu. La alţi indivizi cercetaţi trecerea se face în alt mod. De exemplu, seminţele unei tise de la Universitatea din Iaşi realizează trecerea direct de la 0 la 6 mm, în acelaşi mod, prin „topirea” înceată a verdelui în castaniu pe toată suprafaţa.

Aşa cum s-a arătat în tabelul prezentat pentru clasa I de vârstă, s-au întocmit buletine colorimetrice şi pentru celelalte clase de vârstă ( la acelaşi arbore) şi s-a obţinut următoarea situaţie:

Clasa de vârstă…………………………….1 2 3 4 5 6

Seminţe staţionare în %………………………2 3 1 0 0 0

De aici se observă că seminţele staţionare îşi marchează prezenţa numai în clasele 1, 2 şi 3, deci numai acestea sunt clasele de vârstă cu seminţe staţionare şi care anunţă prezenţa seminţelor disperse.

Prezintă interes practic urmărirea comportamentului acestor seminţe aparte la stratificat, încolţit şi semănat. Dar dacă ipoteza se verifică drept justă, se creează posibilitatea înlăturării seminţelor disperse, nefolositoare în culturi.

De fapt seminţele disperse de care ne-am ocupat, sau seminţele staţionare, nu sunt altceva decât seminţe în pârgă. Deşi o parte din ele prezintă un aril roşu, cum sunt cele din clasa 2 şi 3, sunt totuşi seminţe în pârgă. Încercând o paralelă între clasele de vârstă şi procentul de seminţe staţionare, am putea da următoarea definiţie:

Seminţele de tisă în pârgă sunt acele seminţe cuprinse în clasele de vârstă 1-3 şi care pun în evidenţă prezenţa seminţelor staţionare în proporţie de 1-3 %.

Clasa a 4-a de vârstă reprezintă limita dintre seminţele în pârgă şi cele mature, dar este de preferat să le includem şi pe acestea în categoria celor în pârgă, când urmărim asigurarea unei bune calităţi a seminţelor.

Seminţele de tisă mature sunt acelea din clasele 5 şi 6 de vârstă şi au arilul crescut peste vârful seminţelor.

În încheierea celor relatate se pot extrage următoarele concluzii:

-Seminţele de tisă se culeg numai atunci când sunt bine maturizate, evitându-se seminţele n pârgă;

-seminţele în pârgă pot rămâne staţionare într-un anumit procent şi mai departe disperse, nerecomandate pentru cultură;

-epoca de recoltare a seminţelor de tisă începe după 1 septembrie pentru tisa japoneză şi după 1 octombrie pentru tisa comună:

-se pot stabili anumiţi indicatori pentru a cunoaşte seminţele bine maturizate (clasele de vârstă, lungimea arilului şi culoarea seminţelor).

V. PRODUCEREA PUIEŢILOR DE TISĂ

Cultura tisei se poate realiza n următoarele moduri:

-Prin înmulţire vegetitivă, mai puţin folosită pe scară largă, datorită în special aspectului mai puţin decorativ;

-Prin înmulţire generativă, prin seminţe, care se realizează, în două feluri:

-semănături directe;

-semănături cu seminţe pregătite prin stratificare.

SEMĂNĂTURI DIRECTE DE TISĂ

Semănăturile directe au fost încercate încă din anul 1939 de către profesorul Marin Rădulescu la ocolul silvic Craiova şi la alte două ocoale silvice.

În 1972 s-au mai făcut semănături directe în Vrancea, la ocolul silvic Tulnici, dar nu s-au obţinut rezultatele scontate. Alte încercări, de proporţii mai mici, făcute în pepiniere şi spaţii verzi au avut unele rezultate încurajatoare datorate bunei îngrijiri. Semănatul se face fie cu seminţe curăţate de aril (preferabil), fie cu aril cu tot, în care caz se realizează în amestec cu apă, turnate pe şanţ cu o stropitoare fără sita de pulverizare a apei.

Autorul a realizat o semănătură directă la Galaţi, str. Grii nr. 32, în 1965 cu seminţe nedescărnate aduse de la Bucureşti-Cişmigiu, şi în 1952 tot la Galaţi str. 6 Martie nr. 5 seminţe descărnate, ambele cu rezultate bune deoarece nu au fost rozătoare.

Semănarea directă se realizează pe un şanţ pregătit dinainte şi după plasarea seminţelor acestea se acoperă cu un strat protector. Acest strat are 5-10 cm grosime şi se poate aplica în trei variante:

a – numai n prima iarnă;

b – numai în vară;

c – numai în a doua iarnă.

Aceste variante s-au folosit în combinaţii de câte două sau câte trei. În total se pot aplica opt variante. Până în prezent au fost încercate variantele abc şi c. Varianta abc a fost aplicată cu bune rezultate la Focşani în 1971-1973, la Brăila în 1975-1977, la Galaţi în 1971-1973 şi la Tecuci în 1966-1968, cu acoperire tot timpul.

Varianta c, cu acoperire numai în a doua iarnă a fost aplicată cu slabe rezultate în 1981-1982 la Focşani, Tecuci, Bacău şi Gura Humorului.

Varianta c s-a dovedit posibilă numai în cazul în care seminţele nu îngheaţă în prima iarnă; ea creează condiţiile ca toate seminţele să răsară în anul al treilea, ceea ce oferă unele avantaje în sensul că şi seminţele disperse vor răsări odată cu întregul lor, nefiind considerate pierdute, deci putem folosi şi seminţele în pârgă.

Din acest motiv putem începe recoltarea mai devreme cu o lună. Pe de altă parte prezintă şi dezavantajul că rezultă puieţi debili, cu rezistenţă scăzută.

Când aceste semănături au fost făcute în câmp rezultatele au fost şi mai slabe (sub 1% răsărire) datorită rozătoarelor, care le atacă masiv. Păstrarea în pământ timp de doi ani, deci parcurgerea a două ierni creează un larg interval pentru rozătoare, care le pot consuma în procent de peste 90%. Deci a fost strict necesar să se găsească metode de protejare a seminţelor până la germinare şi semănare şi anume prin stratificare.

SEMĂNĂTURI CU SEMINŢE PREGĂTITE PRIN STRATIFICARE

Stratificarea este o metodă de păstrare a seminţelor pe timpul perioadei latente, până la germinare şi încolţire într-un mediu adecvat, cu temperatură şi umiditate optime şi ferite de acţiunea rozătoarelor. Este de preferat ca substratul de conservare să fie din nisip, deoarece răzătoarele nu pot săpa galerii şi se poate controla mai bine gradul de umiditate.

Prin stratificare se evită staţionarea timp îndelungat (2-3 ani) în pământ. Când soseşte timpul încolţirii se seamănă pe strat şi se reduce la numai 2-3 săptămâni intervalul când seminţele sunt expuse la atac, deci pierderile se reduc simţitor. Tratarea seminţelor înainte de semănare cu minium de plumb (pulbere) este eficientă.

Ing. G. Cioltan a încercat stratificări la nuc în 1924, dar acesta cere o perioadă mult mai scurtă decât tisa. În anul 1944 au început primele încercări de stratificare a seminţelor de tisă. Aceste seminţe germinează masiv toamna şi încolţesc numai primăvara. Se pot deosebi două etape distincte: germinaţia şi încolţirea propriu-zisă.

Germinaţia reprezintă numai o fază de preîncolţire, când seminţele se mărginesc să împingă „pornirea” până la despicarea valvelor, după care se opresc şi mai aşteaptă 1-2 ani în această stare.

I.M o r a r i u numeşte în 1965 germinaţie sau încolţire trecerea embrionului de la starea latentă la viaţa activă. La tisă această germinaţie are o perioadă mai lungă de la stratul marcat prin deschiderea valvelor şi până la încolţirea propriu-zisă.

În mod normal, seminţele de tisă nu răsar în prima primăvară. Se poate spune că la unele seminţe (ca cele de tisă) maturaţia externă a lor nu corespunde cu cea internă care evoluează mai încet, după semănare, încă 2-3 ani şi chiar mai mult.

Încolţirea reprezintă un moment când seminţele pornesc în mod exploziv spre un nou drum în viaţă, deoarece în mai puţin de o lună trebuie să răsară.

STRATIFICAREA SEMINŢELOR DE TISĂ

Este posibil numai atunci când dispunem de o cantitate suficientă de seminţe. În primii abia se puteau aduna câteva grame de seminţe dintr-un arbore. O tisă din Galaţi str. 6 Martie nr. 5, semănată în 1952 fără stratificare, a răsărit şi s-a dezvoltat în condiţii bune, fructificând din ce în ce mai mult, de la câteva grame la 1370 g (în 10 ani), iar o alta, tot în Galaţi, str. Gării nr. 28 până la 2068 g.

Pentru un plan mai desfăşurat de stratificare sunt necesare cel puţin 5 kg, seminţe. La început s-au folosit pentru stratificare glastre din pământ ars, dar nu s-au urmărit sistematic diferite etape. În anul 1973 s-a făcut o stratificare cu durată de trei ani la pepiniera Galata-Iaşi, în scopul de a cunoaşte cea mai indicată lună pentru aceasta. S-a procedat la semănarea a câte unui strat de 3 m lungime în fiecare lună a anului. Din păcate, cea mai mare parte a seminţelor a fost distrus de rozătoare, totuşi, din proba de la 15 iulie au rămas destule seminţe pentru a constata că tocmai acestea realizau saltul pentru al treilea an la răsărire, fapt negativ pentru cultură.

În acest sens se poate considera că există un prag de salt într-o anumită perioadă a anului şi că această perioadă trebuie ocolită.

Condiţiile necesare stratificării. Substratul cel mai bun îl constituie nisipul aşezat într-un şanţ de stratificare sau în brazde pentru culturile mai mari.

Pentru limite mai restrânse de lucru, ca experiment de laborator s-a încercat stratificarea în beci sau în cadru de lemn (eventual lăzi) de diferite mărimi. După un timp s-a constatat că acestea, ca şi glastrele din pământ nu sunt corespunzătoare, datorită faptului că seminţele apropiate la 2-3 cm de peretele beciului sau de scândura de încadrare, deşi nu mor, intră în repaus vegetativ datorită umidităţii mai scăzute absorbite de aceşti pereţi.

Deci ele îşi amână răsărirea pentru anul al treilea. O altă parte îşi amână lignificarea şi nu pot rezista în iarna următoare ca puieţi.

Constatarea periodică a stării seminţelor în strat se realizează prin examinarea lor la interval de ore, zile, săptămâni şi luni. Pentru aceasta se cern seminţele de nisip, se spală cu apă, se strecoară şi apoi se întind pe hârtie albă pentru zvântare. După aceea se studiază cu lupa. Pentru uşurarea examinării, cu amândouă mâinile libere se foloseşte o pereche de ochelari de comandă la care s-au adaptat două lentile. Se urmăreşte evolutiv culoarea, greutatea, gradul de umiditate prin cântăriri comparative faţă de greutatea medie a unei seminţe etalon de la data recoltării şi prelucrării, procentul de seminţe germinate sau încolţite.

Pentru a constata starea seminţelor s-a luat un lot de 1,5 kg seminţe, care au fost puse la stratificat în 10 kg de nisip. După un timp au început s apară seminţe plutitoare care fuseseră atacate de mucegai, ceea ce denotă că nu au avut aerisire suficientă, aşa că la fiecare examinare s-a mai adăugat câte un kg de nisip până la cantitatea de 15 kg când nu au mai apărut asemenea fenomene.

Deci cantitatea minimă de nisip necesară pentru 1 kg de seminţe este de 10 kg de nisip şi pentru mai multă siguranţă 11-12 kg. În lucrările următoare s-au folosit şi 20 kg nisip pentru 1 kg seminţe.

Ambalajele cele mai potrivite folosite pentru probele de stratificare sunt pungile mai mari sau săculeţele de material plastic, care nu permit pierderea umidităţii necesare şi care se menţin permanent cu gura deschisă pentru aerisire, se mai folosesc mape, plicuri de pânză umplute cu un strat de nisip pentru probe miniaturizate, de laborator.

Miniaturizarea probelor de stratificare s-a încercat în anul 1976, în scopul studierii comparative a unor loturi mai mici de seminţe, a câte 100 de buc. Se stabilesc astfel mai uşor anumite caracteristici ale seminţelor. S-au folosit plicuri germinative format mapă, din pânză de formă pătrată sau dreptunghiulară, de mărimea potrivită pentru a încăpea 50-100 de seminţe pe un singur strat, pe care se aplică seminţele la distanţe de 2-3 cm sau chiar mai des. Plicurile au marginile rigide fixate cu sârmă şi se pot coase între două determinări.

La început s-a încercat s se plaseze seminţele între două plicuri cu nisip pentru a nu veni în contact direct cu nisipul care se curăţă greu şi stânjeneşte cântărirea. Dar, în acest mod începeau să apară fire de mucegai pe seminţe, deoarece nu putea fi asigurată aerisirea optimă prin două straturi de pânză, plus nisipul. Atunci s-a recurs la plasarea seminţelor într-un plic de pânză între două straturi de nisip şi rezultatele au fost bune, căci aerul penetrează mai uşor numai nisipul, fiind şi un singur strat de pânză. S-a mai pus problema dacă manevrarea seminţelor la intervale mai scurte sau mai lungi nu le aduce neajunsuri în legătură cu schimbarea gardului de aerisire, mutarea din loc sau variaţii în umiditate.

În acest sens au ajutat mult două sugestii: una dacă de ing. Tănăsescu la Suceava în legătură cu luarea în studiu a unei cantităţi mai mici de seminţe ( 1 kg în loc de 5 kg) într-un lot aparte, şi a doua dată la Govora de ing. Niţescu care făcea studii asupra seminţelor stratificate la intervale oricât de dese fără ca seminţele să sufere. Probele pilot au fost socotite acelea care au folosit la cercetarea următorilor parametri:

culoare-umiditate-germinaţie

A. CULOAREA SEMINŢELOR DE TISĂ ÎN STRATIFICARE

Seminţele de tisă trec succesiv prin şase culori în total, trei în aer şi trei în stratificare. Verdele este culoarea din arbore până la maturizare, castaniul culoarea seminţelor maturizate şi ocrul este culoarea fundamental a seminţelor din depozit, indicând gradul de uscare a lor. În stratificare, seminţele parcurg trei culori în ordine: gri, brun şi măsliniu. Seminţele ocru din depozit, bine uscate, trec prin cele trei culori menţionate şi aceasta este cazul general.

Seminţele verzi sau în pârgă fac saltul direct la brun sărind peste ocru şi gri.

Salturile de la o culoare la alta s-au examinat pe loturi de câte 100 de seminţe recoltate din acelaşi arbore, timp de săptămâni şi luni. Vom prezenta în continuare aceste culori şi trecerile lor.

Gri este o culoare care apare la baza seminţei, ca şi celelalte, dar nu înaintează, mai mult de 3 mm lungime, unde se opreşte, în timp ce culoarea ocru persistă în partea superioară. Această culoare apare n a patra zi de stratificare şi este efemeră comparativ cu următoarele. Ea se estompează pe măsură ce altă culoare urcă de la bază.

Brun este culoarea care înaintează doar 3 mm spre vârf, în timp ce culoarea din restul suprafeţei se schimbă şi ea spre brun prin tente din ce în ce mai închise dar repartizate uniform, până ce întreaga sămânţă devine brun persistând un timp un inel de demarcaţie.

Măsliniu (oliv) este culoarea de fond în stratificare şi apare prin absorbirea apei în stratul răşinos (chitina) al cojii, deci am putea-o numi „culoarea umedă”. Este u culoare reversibilă, deoarece seminţele scoase la aer îşi recapătă prin uscare culoarea gri, iar dacă se udă din nou reapare.

Poate fi un indicator al lipsei de apă în stratificare, deci apariţia culorii gri este importantă din punct de vedere practic, indicând umiditate insuficientă.

De fapt măsliniul nu cucereşte suprafaţa seminţei în milimetri, ci prin trei tonalităţi de culoare, din ce în ce mai închisă, aşa că s-au admis convenţional tot trei trepte pentru uşurarea ilustrării. De obicei o sămânţă nu poate avea mai mult de două culori concomitent, dar mai rar apar trei culori: brun pe o poarte a seminţei de la bază, gri în partea opusă şi în partea superioară ocru. În grup însă pot coexista trei culori deoarece seminţele au timpuri şi ritmuri diferite de treceri.

Scara culorilor din stratificare poate servi ca etalon, pentru a constata c este condusă în condiţii bune, în comparaţie cu scara de laborator ( Tab. 4)

Tab. 4.tabel-4-scara-culorilor………………………………………………………………………….

Făcând analize zilnice şi întocmind buletine colorimetrice putem afla dacă seminţele au rămas în urmă, gradul de umiditate şi de aerisire. Această scară este valabilă în primele şase luni de la stratificare, iar mai departe se poate verifica cu scara germinaţiei.

B. UMIDITATEA SEMINŢELOR DE TISĂ

Pentru a urmări evoluţia umidităţii seminţelor de tisă în arbore, în depozit s-a calculat ponderea seminţelor la recoltare şi ponderea în stare uscată.

Ponderea la recoltare s-a luat la un lot de seminţe recoltate la 2-3 săptămâni de la începutul maturării lor. O mie de seminţe au cântărit 126 g, deci o sămânţă are 0,1260 g. La a doua recoltare (în septembrie) ponderea a fost de 0,1279 deci cu 1,47 % mai mult. La prima recoltă nu toate seminţele erau ajunse la maturitate, o parte erau verzi şi mai mici. Ele se abat de la ponderea medie cu un anumit procent.

Ponderea seminţelor în stare uscată este socotită la 1-2 luni după uscare în depozit. Recoltarea s-a făcut în septembrie 1974 la Galaţi. După prelucrare şi uscare seminţele s-au cântărit din oră în oră. Apoi cântăririle s-au efectuat zilnic, timp de cinci săptămâni, după care greutatea s-a păstrată. Ponderea la prima cântărire a fost de 0,11048 la o sămânţă. După aproape două luni, când greutatea devine constantă se constată că apa pierdută este în proporţie de 25%.

Aceste determinări duc la concluzia că se poate socoti greutatea uscată a seminţelor scăzând 25% din greutatea la recoltare. De exemplu, la ponderea de 0,1048 (împărţită în 4 şi scăzând 1/4) se obţine 0,0786 g, care este ponderea uscată. În cursul cântăririlor repetate, apa pierdută se poate raporta fie la ponderea la recoltare, fie la ponderea uscată, dar procentul va fi diferit, deci este necesar să cunoaştem şi ponderea uscată.

După uscarea propriu-zisă mai urmează mici variaţii de umiditate în funcţie de umiditatea atmosferică, deci trebuie păstrate la loc uscat şi bine aerisit.

1)Umiditatea seminţelor în arbore s-a urmărit prin recoltări lunare timp de un an din acelaşi arbore şi prin cântăriri, aflând ponderea medie a unei seminţe di n fiecare lot şi procentul de umiditate, deci gradul de uscare a seminţelor. Recoltarea a început cu data de 6 octombrie 1978. La recoltare, ponderea medie pe o sămânţă era de 0,0870 – cântăririle făcându-se la o balanţă analitică de laborator cu patru zecimale.

Umiditatea în arbore s-a calculat faţă de greutatea uscată a seminţelor (0,0652) luată ca etalon, (Tab.5)tabel-5

Tabelul 5……………………………..

D>e la data primei măsurări se urmăreşte uscarea, căci seminţele se pot transporta la distanţe mai mari când au umiditatea 14%. În arbore, abia în martie ajung la acest parametru, dar atunci rămân prea puţine seminţe pentru recoltare, deci este bine să urmărim realizarea lui în depozit.

2.Umiditatea în depozit este un factor de care depinde buna păstrare a seminţelor asigurând germinare şi încolţire optime.

În anii 1973 şi 1974 s-au urmărit diferite loturi de câte 300-400 de seminţe la fiecare oră, zilnic şi săptămânal. Greutatea etalon s-a luat cea din momentul descărcării. Rezultatele obţinute pot fi urmărite în tabelul 6.

Tabelul 6tabel-6-pag79

………………………………

Umiditatea seminţelor în timpul stratificării. S-au lucrat două probe; prima la 02.07.1076 cu seminţe de la Iaşi, uscate timp de 9 luni cu cântăriri oare timp de o zi. În 24 de ore seminţele au 7,11% apă, nisipul având 6,1% umiditate. În aer, seminţele se usucă cu 8,03% în acelaşi interval, deci, în stratificare absorb apa aproximativ cu aceeaşi viteză cu care s-a uscat.

În proba a doua, seminţele de la Bucureşti stratificate, după cinci luni de la recoltare au absorbit numai 3,5% apă în acelaşi interval. Ele au fost studiate încă 12 luni şi au ajuns la ponderea de la recoltare după două luni urmând din nou o uşoară scădere în trimestrele următoare.

Umiditatea nisipului trebuie ţinută între 6-10%, Dacă este peste 15% seminţele se asfixiază din lipsă de aer, iar sub 6% nisipul este uscat şi întârzie activitatea de germinaţie.

Scara umidităţii în stratificare poate fi urmărită în tabelul 7.

Tabelul 7tabel-8-e28093-umiditatea-in-timpul-germinarii-pag-82

………………………………………………………

Umiditatea seminţelor în timpul germinării a fost de asemenea urmărită la intervalul de o lună, constatându-se mai întâi creşterea procentului de apă la începutul procesului de germinare, după o lună având loc o scădere datorată evoluţiei procesului de germinare. (Tabelul 8)

Tabelul 8

……………………………………………………..

În stratificare seminţele mai uscate absorb mai multă apă decât cele ţinute în depozit un timp mai scurt. S-au executat astfel de cântăriri între anii 1974-1978, obţinându-se ponderea medie pe o săptămână prin cântărirea a 100, 500, 1000 sau 1500 seminţe.

Starea seminţelor în stratificare. În condiţii de bună întreţinere, în stratificare, seminţele evoluează normal. După starea uscată din depozit urmează absorbţia treptată a apei până ajung aproximativ la greutatea de la recoltare, adică la starea normală de turgescenţă favorabilă germinaţiei şi încolţirii.

În timpul stratificării au loc în mod normal unele mici variaţii de umiditate, care denotă de fapt schimbările fiziologice dintre sămânţa vie şi mediul ambiant.

La începutul stratificării, seminţele mai uşoare, sunt plutitoare (supernatante) în majoritate, dar pe măsură ce absorb apă îşi pierd această calitate, iar cele care rămân plutitoare sunt în general moarte.

Pentru a afla procentul de seminţe care îşi schimbă în timp greutatea, s-au urmărit seminţele plutitoare vii la intervale de ore şi zile, cu următoarele rezultate: În prima zi de stratificare (05.02.1978), la ora zero erau 98 de seminţe plutitoare din 100, apoi aproximativ la fiecare patru ore avea loc scufundarea unei seminţe. Urmărind apoi acest procedeu, în următoarele 10 zile s-au obţinut cifrele: 98-92-82-68-56-44-22-11-7.4-0, deci în 10 zile nu a mai fost nici o sămânţă plutitoare. La recoltarea din 3.10. 1977 s-au ales 1000 de seminţe, toate plutitoare şi s-au pus la stratificat, apoi s-au examinat lunar cu următoarele rezultate:

1000 – 541 – 737 – 580 – 460 – 510 – 250 – 200 – 605 – 555 – 505 – 446 – 344 – 315 – 293 – 352 – 577 seminţe plutitoare. În acest caz au rămas destule seminţe plutitoare, deoarece lotul a fost recoltat la Galaţi după un îngheţ timpuriu (26-27 septembrie 1977), care a prins seminţele cu arilul verde, incomplet dezvoltat. Acesta este un caz particular, seminţele plutitoare erau în majoritate moarte.

Seminţele mor fie prin asfixie din lipsă de aer, sau de umiditate, fie prin alte cauze, iar după moarte sunt atacate de diverse forme de mucegai; miezul este descompus, cavitatea rămâne goală şi seminţele plutesc. Totuşi seminţele moarte sunt în procent scăzut. Dacă la recoltare găsim seminţe plutitoare, nu înseamnă neapărat că ele sunt moarte, ci că au u greutate de plutire, deci sunt bune pentru stratificare

În afară de comportamentul normal al seminţelor în stratificare s-au urmărit şi alte categorii de seminţe:

Seminţele atacate, de ciuperci şi mucegaiuri, care se instalează pe suprafaţa chitinei şi mai mult în regiunea hilului. Pentru a preveni apariţia formelor de mucegai nisipul trebuie să fie curat. El se cerne de gunoaie şi resturi vegetale, se spală în apă şi se usucă bine înainte de a fi aşternut în strat. Seminţele vii conţin în coajă substanţe fungicide, de aceea se pot apăra bine de mucegai.

Mucegaiul se poate observa numai punând sămânţa într-un vas cu apă şi privind-o prin transparenţa sticlei, sau într-un mic recipient de culoare închisă în care am pus 2-3 cm de apă (fig. 4); hifele apar albe pe fondul întunecat. Se pot pune şi acestea la stratificat cu o reuşită de 50% dar, procentul lor între seminţele sănătoase este sub 10%.

Figura 4fig-4-seminte

…………………………………………………

Seminţele cu aril au fost puse la stratificare în decembrie 1977, fără să fie descărnate. În depozit au fost ţinute pe un singur strat, pentru a nu se atinge între ele. Arilul se stafideşte şi se usuc neafectând sămânţa de fapt este modul natural de înmulţire.

S-au înregistrat 47% încolţiri în a doua primăvară şi 17,1% în a treia primăvară. Având în vedere că pentru seminţele descărnate încolţirea este de 80,3% apare o diferenţă de 33,3 care scade mult rentabilitatea stratificării, alături de uscarea anevoioasă şi procentul destul de mare de seminţe amânate pentru anul al treilea.

-Seminţele recoltate de pe sol au fost recoltate la 15 martie 1978 şi stratificate în aceeaşi zi, fără aril, pentru a nu întrerupe procesul natural de germinare început sub arbore şi care a continuat în nisip. Procentul de încolţire a fost mic în primii trei ani şi ceva mai mare abia în al patrulea an.

Seminţele tratate cu apă caldă de 60 grade C timp de zece minute au fost stratificate în octombrie 1977 şi s-a realizat o activitate de încolţire de 83,6% în a doua primăvară, 7,3% în a treia şi 0,1% în al patrulea an. Faţă de seminţele netratate s-a înregistrat o creştere a procentului de încolţire cu 3,3%.

Dacă sunt tratate la temperaturi mai mari (100 grade C), s-a constatat că se reduce procentul seminţelor germinate.

-Seminţele cu mai multe valve pot avea între 3 şi 5 valve, spre deosebire de majoritatea lor care au două valve. Ele se întâlnesc extrem de rar (în special cele cu 5 valve), aşa că se pot executa culturi fără depistarea şi înlăturarea lor. Aceste seminţe sunt mai grele şi retardate în încolţire.

C. ÎNCOLŢIREA SEMINŢELOR

Încolţirea seminţelor de tisă are loc după ce procesul de germinare latentă s-a încheiat, deci au parcurs un ciclu biologic pregătindu-se pentru începerea unei etape de dezvoltare. Această etapă necesită un timp mai scurt decât prima. Încolţirea are loc în trei faze: faza embrionară, încolţirea propriu-zisă şi răsărirea. (Fig. 5)

Fig. 5…………………..incoltirea-pag86

Figura6 ……………

Faza embrionară debutează cu începutul dezvoltării embrionului, care marchează sfârşitul germinării şi începutul încolţirii. Embrionul se dezvoltă în sacul embrionar, situat în apropierea micropilului, iar endospermul constituie prima rezervă de hrană a lui.

În pământ, apa se absoarbe în sămânţă prin porţiunea hilară, care nu este acoperită de chitină şi permite absorbţia apei şi a unor săruri minerale în cantitatea necesară pentru întreţinerea proceselor vitale latente ale seminţei. În sămânţă, embrionul are o poziţie răsturnată fiind orientat cu viitoarele cotiledoane în jos, spre hil şi cu viitoarea radicelă spre micropil. Acesta este şi sensul în care ele vor penetra spre exterior.

Încolţirea propriu-zisă constă în ieşirea radicelei din albumen ( fig. 6).

………………………………………….

În prima zi, colţul poate ajunge la 2-3 mm lungime şi foarte curând apare tendinţa recurbării, manifestând geotropismul pozitiv al viitoarei rădăcini. La început radicela nu are perişori sugători şi hrănirea plantulei în dezvoltare se face tot prin porţiunea hilară, în timp ce rezervele interne ale seminţei scad simţitor.

Răsărirea are loc o dată cu ivirea cotiledoanelor din pământ (ca perioadă între 5 aprilie şi 19 mai).

Prin curbare, rădăcina pătrunde în pământ unde creşte repede în lungime, până la formarea perişorilor absorbanţi. Partea curbată, hipocotilul, urmează să realizeze efortul smulgerii cotiledoanelor din corpul seminţei, dacă aceasta este bine ancorată în pământ, altfel se poate smulge cu tot cu restul de sămânţă care va cădea ulterior. (Fig.7)

Fig. 7

…………………………………………………………………

Odată cu formarea părţilor principale ale plantei şi orientarea lor corect în spaţiu, noul organism porneşte spre dezvoltarea individuală şi spre lupta pe care o va da pentru învingerea greutăţilor ivite pe parcursul vieţii.

Perioada cea mai potrivită pentru stratificare – este luna noiembrie. Pentru a lămuri această problem s-au făcut stratificări lunare începând cu ianuarie şi terminând cu decembrie, mai mulţi ani la rând. Din examinarea rezultatelor obţinute şi sistematizarea lor în tabele şi grafice s-a constatat că seminţele stratificate în noiembrie realizează cel mai mare procent de încolţire: 80,3% faţă de 66,8% în octombrie şi 47% în decembrie.

Este vorba despre încolţirile normale, din a doua primăvară, căci un anume procent sunt seminţele care încolţesc în anii 1-3-4, indiferent în ce lună am face stratificarea.

Seminţele de tisă semănate în noiembrie încolţesc în medie în prima primăvară 0%, a doza 80,3%, a treia 6,6& şi a patra 3,8%.

*******************

VI. PRINCIPII ŞI METODE DE CONSERVARE A RESURSELOR GENETICE

În România preocupărilor de conservare şi selecţie datează din perioada de după 1948. După mai multe încercări ( L ă z ă r e s c u, C şi O c s k a y, S. 1951, B e n e a, V. şi colab. 1960), în 1962 s-a elaborat un sistem de identificare prin cartare seminologică a tuturor arboretelor valoroase, apte pentru recoltat seminţe. Criteriile de alegere au fost legate de aspect. Calitatea lemnului, provenienţe locale sau transformarea arboretelor surse de seminţe în rezervaţii se seminţe.

„O sursă de seminţe devine rezervaţie de seminţe propriu-zisă numai atunci când s-a izolat de polen străin genetic inferior, când toţi arborii defectuoşi au fost eliminaţi şi în arboret au rămas numai cei valoroşi (seminceri)” – E n e s c u, V. 1977.

La speciile dioice trebuie să se asigure o proporţie normală între exemplarele mascule şi cele femele, care trebuie să reprezinte cam 2/3 şi să fie repartizate uniform. Suprafaţa optimă este socotită între trei şi cinci hectare.

Hibridarea se face între două specii sau între varietăţi ale aceleiaşi specii, cum este cazul la tisă.

Arborii de prim rang aleşi numiţi arbori plus se împart în trei categorii:

-arbori plus cantitate, remarcaţi prin dimensiuni excepţionale;

-arbori plus calitate, se remarcă prin calitatea trunchiului sau însuşirile tehnologice ale lemnului;

-arbori plus cantitate-calitate, care întrunesc mai multe însuşiri.

Plantajele în vederea unor recolte abundente şi regulate se instalează în condiţii climatice favorabile înfloririi şi polenizării, pe un sol de fertilitate mijlocie, care nu este nici în dauna creşterii vegetative, nici a fructificării.

TISA SUB ASPECT FORESTIER

Sub aspect forestier, tisa se numără printre arborii cei mai valoroşi în ce priveşte calitatea lemnului. În general, la tisă se urmăresc însuşiri legate de aspectul decorativ, calitatea lemnului, obţinerea unor exemplare viguroase, bine dezvoltate şi sănătoase, precum şi producţia de seminţe din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Acestea sunt criteriile de pornire în crearea arboretelui de tisă, care cere mulţi ani de muncă susţinută în condiţii de colaborare în colectiv şi nu prin eforturile izolate dar de mică eficienţă ale unor pasionaţi.

O calitate importantă a tisei este ortotropismul tulpinii, ceea ce în traducere din limba greacă înseamnă creştere dreaptă. Din trunchiul ortotrop iau naştere ramuri plagiotrope (cu întindere laterală). Este lege că un element ortotrop ia naştere numai dintr-un alt element ortotrop, iau unul plagiotrop atât dintr-un element ortrotrop cât şi din unul plagiotrop. Deci un butaş recoltat dintr-o ramură plagiotropă niciodată nu va produce o tisă ortotropă, care să aibă un trunchi forestier.

Tisa ortotropă are avantajele şi caracteristicile ei. Ea are formă zveltă, elegantă, poate creşte până la înălţimea unui stejar şi asigură un coronament cu ramuri armonios repartizate. Vasele de alimentare a trunchiului ortotrop au o orientare preferenţială pentru întreţinerea vârfului ortotrop şi deci asigură creşterea în înălţime, verticalitatea triunchiului şi creşterea în diametru, dând valoare forestieră şi economică pentru exploatarea lemnului valoros.

Tisa plagiotropă nu atinge niciodată înălţimi mari. Vasele nediferenţiate asigură hrană pentru toate ramurile, dar cele mai apropiate de sol se vor bucura de o mai bună irigare şi cresc mai bine, în timp ce cele situate spre vârf primesc mai puţină sevă. În anii secetoşi, tisa este nevoită chiar să renunţe la o parte a coroanei şi anume cea superioară, ceea ce deteriorează forma ei.

Butăşirea tisei la întâmplare în cuprinsul unor spaţii verzi a dus la ideea greşită că tisa ortotrop nu este un arbore adevărat. Dacă vârful ortotrop al tisei se taie sau se rupe din întâmplare, se formează pe locul tăierii, dintr-un mugur adventiv ortotrop un nou lujer care preia conducerea dezvoltării coronamentului.

Existenţa unui vârf ortotrop nu permite nici unei ramuri plagiotrope să tindă spre verticalitate. Pe când la o tisă plagiotropă dacă i se taie vârful începe să-i ia locul o altă ramificaţie orientată oarecum în sus şi, cu timpul, se desemnează un trunchi mai mult sau mai puţin drept. >Se consideră că dezvoltarea lujerului ortotrop este comandată de o genă specială care este activată numai în acest sens, adică pe verticalitate a vârfului ortotrop şi de inhibare a verticalităţii altor ramuri.

S-au văzut şi exemplare la care, din cauza umbririi prea mari, vârful ortotrop nu s-a mai putut reface, dar şi în lipsa lui ramurile laterale s-au întins pe orizontală. Ortotropismul este un caracter rezervat numai axului principal, în timp ce ramurile laterale l-au pierdut ireversibil. Volumul vârfului ortotrop în tinereţe este în inferioritate faţă de suma volumelor tuturor ramurilor plagiotrope, dar odată cu creşterea în înălţime trunchiul sporeşte şi în volum faţă de masa plagiotropă.

Pe de altă parte, la prima vârstă ramurile plagiotrope pot atinge la un moment dat aceeaşi înălţime cu axul central, ceea ce îl sileşte pe acesta la o creştere mai rapidă, competitivă, pentru a scăpa de încercuire, dar, după ce a preluat conducerea nu mai permite nici unei ramuri plagiotrope depăşirea, silindu-le să coboare orizontal sau chiar pendent.

La formele columnare, ca o excepţie, se dezvoltă numai elemente ortotrope dispuse pe axul central al tulpinii.

Fructificaţia la tisă nu este legată de caracterul ortotrop al arborelui. Atât tisele ortotrope cât şi cele plagiotrope fructifică, dar produc seminţe numai ramurile plagiotrope. De aceea, formele columnare sunt în general sperile, în timp ce tisa plagiotropă fructifică abundent, Ramurile plagiotrope produc şi muguri floriferi, dar lujerul ortotrop produce numai muguri foliacei. Epoca intrării în fructificare coincide cu împlinirea maturizării. Puieţii produşi din butaşii unui mascul adult vor poleniza mai devreme (3-4 ani), putând fi surse de polen n arborete.

Butaşii femeli sunt însă apţi de producţie ceva mai târziu.

Creşterea la tisă este foarte înceată şi poate aceasta este una din cauzele pentru care a fostz neglijată, dar valoarea lemnului său precum şi aspectul său ornamental deosebit compensează investiţiile necesare culturilor dirijate.

Creşterea în înălţime este dirijată genetic, atât startul cât şi oprirea ei, dar o sevă mai abundentă poate induce o creştere suplimentară. Oprirea creşterii se face prin acoperirea mugurelui terminal, cu frunze, care prin micşorare devin solzi de acoperire, dar în cazul celei de a doua creşteri aceste frunze se opresc la stadiul de microfile (frunze mai mici) şi marchează locul de pornire a unei noi creşteri.

Deci pot avea loc creşteri din mugurele incomplet închis. Aceste creşteri, numite şi târziii sau duble au loc după data de 1 iulie, când se termină creşterea normală. Uneori pot avea loc şi trei creşteri într-un an. Lujerii târzii sunt mai scurţi şi au frunzişul mai des. Tisa alpină îşi termină mai repede creşterea, dar la un etaj inferior va prezenta creşteri duble.

Creşterea unui puiet poate fi de 40 cm într-un an, iar la lujerii plagiotropi de 5-18 cm. În 10 ani planta poate creşte 1-11,5 metri înălţime, putând ajunge la maturitate la 15-30 de metri. Există un dozaj al creşterii în raport cu vârsta, determinat genetic, dar intervin şi factori de mediu. Ea are nevoie de loc suficient pentru înălţare, de umiditate oprimă, substanţe nutritive din sol şi însorire potrivită.

Dacă vârful întâlneşte un obstacol sau este prea umbrit creştere se opreşte prematur. Când creşterea în lungime este periclitată de lipsa unor factori de alimentare, tisa se dezvoltă preferenţial în înălţime, renunţând la părţi mai mari sau mai mici din coronament, care se usucă şi cad. După veri secetoase putem găsi rămurele sau părţi mai mari de ramuri căzute la poalele arborelui.

Creşterea în diametru este de asemenea foarte înceată, până la 13-14 cm în 50 de ani şi până la 27-30 cm în 100 de ani, adică între 0,4 şi 1,7 mm pe an. La o cioată de tisă din pădurea Tudora jud. Botoşani (1944) s-au putut aprecia creşteri anuale până la 1,7 m, iar în staţiunea Cheia din masivul Parângului s-au găsit creşteri anuale medii de 1,4 mm pentru axul ortotrop.

Ramurile şi în general elementele plagiotrope au creşteri mult mai mici, prezentând inele anuale foarte dese.

Creşterea în volum este cu 25% mai scăzută faţă de esenţele forestiere comune. La staţiunea Cheia-Vâlcea s-a găsit o creştere de 0,296 mc pe an şi la hectar, iar la staţiunea Tudora Botoşani de două ori mai mare (0,5 mc), faţă de celelalte esenţe forestiere cu o creştere de 2 mc/an/ha.

Dar socotind valoarea lemnului de tisă, aceeaşi unitate de suprafaţă produce valoare mai mare când este cultivată cu aceeaşi specie.

Selecţia care se poate aplica privitor la tisă urmăreşte conservarea unor calităţi specifice valoroase, care să se încadreze în efortul general de selecţionare şi conservare a speciilor forestiere de valoare, având în vedere şi faptul că este o specie pusă sub ocrotirea legii. S-ar putea selecţiona tisă cu longevitate mai mică şi creştere mai rapid, tisă cu seminţe mai mari şi arilul mai dezvoltat, tis timpurie sau cu răsărire precoce.

Pentru selecţionări este necesară crearea mai multor arborete în acest scop, sau chiar boschete minime, rezerve de seminţe cu calitate superioară, rezerve de polen sau clone obţinute pe cale vegetativă. Apoi trebuie să fie urmărite elitele de rod, de talie, sau de valoare forestieră pentru exploatarea lemnului. Pe de altă parte trebuie sporite eforturile privitoare la cultivarea formelor ornamentale pentru spaţiile verzi.

În arhitectura peisagistică, Taxus baccata var. Globosa constituie un caz aparte faţă de tisa europeană, căci ea formează în mod natural aspectul globulos prin alternarea regulată a lujerilor ortotropi cu cei pagiotropi, creşterea fiind astfel dirijată încât coroana se rotunjeşte spre vârf.

La tisa comună nu întotdeauna se urmează în mod natural o simetrie decorativă, dar aceasta se poate obţine prin educarea creşterii prin tunderi dirijate. Este cunoscut tuturor frumosul rond de tise conice din parcul Cişmigiu plantat în jurul anului 1928 de R e b h u n.

Toate exemplarele sunt ortotrope, deci pornite din sămânţă, 11 femele şi 9 masculi. Ne place să vedem şi piatră tăiată artistic şi forme graţioase sau impunătoare de arbori în parcurile şi grădinile noastre, care să ne încânte privirea în momentele de repaus.

* * *

Deoarece nu există încă un normativ pentru cultura tisei în România, prin lucrarea de faţă, am încercat să vă oferim câteva date legate de cultura tisei, rezultate din experienţa practic a câtorva dintre cei mai pasionaţi cultivatori ai acestei specii, cât şi din îndelungatele cercetări personale ale autorului ing. G. Cioltan, asupra tisei, pe care a cercetat-o şi urmărit-o cu pasiune de-a lungul întregii sale activităţi.

Selecţionarea şi reproducerea exemplarelor de elită trebuie să ocupe un loc important în cultura tisei. Înventarierea exemplarelor existenţe se poate face pe localităţi şi judeţe, în tabele cu următorul cap de coloană: locul, masculi, femele, total, total general, aşa cum autorii au întocmit pentru Galaţi şi pentru alte oraşe.

În ţara noastră există deja unele unităţi de producţie a materialului de înmulţire a tisei:

-În judeţul Galaţi există ocolul silvic Tecuci unde puieţii de tisă au ajuns la fructificare, iar la spaţii verzi Galaţi este în observaţie o parcelă cu tisă:

-În judeţul Vrancea, la ocolul silvic Focşani, se pot, de asemenea, obţine seminţe de la pepiniera Dumbrăviţa;

-Inspectoratele silvice Bacău şi Suceava vor dispune de seminţe locale în anul 1995, respectiv ocoalele silvice Fântânele şi Gura Humorului, unde în anul 1979 s-au stratificat 10 kg seminţe:

-Culturile de tisă din Focşani, Tecuci, Fântânele şi Gura Humorului pot fi considerate premise pentru cele patru prime arborete de tisă în ţara noastră, aşa cum a preconizat profesorul Marin D>răcea.

-În diferite localităţi ale ţării pot fi aduse exemplare mascule sau femele, pentru a forma pereche celor existenţe, sau se pot forma cupluri noi, mici boschete în cadrul spaţiilor verzi.

Am dori ca această lucrare să fie privită de viitorii cititori şi cultivatori nu numai ca o mică contribuţie la perpetuarea unei specii pe care o considerăm valoroasă, ci, şi un imbold de a privi cu mai multă atenţie şi afecţiune Pădurea, de care oraşul ne-a îndepărtat.

În schimb, putem invita Pădurea să păşească pe străzile oraşelor, să se instaleze printre flori şi arbori cu forme ornamentale de mâna omului, să aducă n viaţa noastră de toate zilele o şoaptă de codru şi o nuanţă de verde natural.

******

CUPRINS

Introducere……………………………………….5

Index alfabetic al principalelor

termeni de specialitate………………………….7

I.Date despre tisă………………………………. 9

II.Factorii proprii dezvoltării tisei…………….27

III.Culturi de tisă în România…………………….37

IV.Înmulţirea tisei……………………………..…..43

V.Producerea puieţilor de tisă…………………65

VI.Principii şi metode de conservare

a resurselor genetice………………………….……90

Redactor: Ing. ANGELA MACHEDON

Tehnoredactor: OVIDIU IOANIŢESCU

Bun de tipar; 11.01.1989; Apărut: 1989

Coli de tipar: 3,125

Întreprinderea poligrafică Sibiu

Şos, Alba Iulia nr. 40

Republica Socialistă România

COPERTA IV

Colecţia ŞTIINŢA ŞI TEHNICA PENTRU TOŢI

EDITURA CERES

Lucrarea de faţă vine în sprijinul tuturor cititorilor dornici să cunoască şi să cultive această specie forestieră veşnic verde – tisa (Taxus baccata) – din ce în ce mai căutată şi apreciată, atât pentru valoarea lemnului, cât şi pentru aspectul său ornamental în parcuri şi grădini.

ISBN 973-40-0052-7 Lei 3,75

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: