ISTORIILE PĂDURII – OMUL CARE S-A LUPTAT CU URSUL

Încă de la începuturile sale omul a fost vânător, aceasta fiind una dintre primele îndeletniciri ce l-au propulsat, în evoluţia sa, ca specie dominantă în cadrul regnului animal. Cu trecerea timpului, concomitent cu creşterea gradului  său de civilizaţie, vânătoarea a căpătat diferite aspecte: de la scopul primordial – asigurarea hranei tribului, ca pricipal mijloc de existenţă – în zilele noastre, vanatoarea  ajunge să fie practicată, în special în ţările civilizate, mai mult ca un sport. Cu toate acestea, activităţii vânătoreşti i se atribuie şi un rol important  în asigurarea biodiversităţii, a protejării şi menţinerii unui echilibru optim al efectivelor în cadrul ecosistemelor. În România, vânătoarea respectă în general aceleaşi linii, printr-o gestionare raţională a fondurilor de vânătoare, intr-un un cadru legal bine stabilit. 

În prezent tot mai multe voci se ridică împotriva vânătorii de orice fel, negând inclusiv caracterul sportiv al acestei activităţi, asemănând-o mai mult cu un act de cruzime asupra animalelor,  considerând-o ca nedemnă pentru o fiinţă umană civilizată.

Din păcate, la noi ea pastrează încă, în unele mentalităţi, caracteristicile ancestrale ,,instinctive’’, acestea manifestându-se prin acţiuni în special individuale, desigur desfăşurate în afara legalităţii. Cu toate că legea pedepseşte destul de aspru asemenea practici, în România se descoperă anual sute de cazuri de braconaj cinegetic. Din păcate, datorită în special mediului şi modului în care se desfăşoară, cazurile respective sunt foarte greu de descoperit şi sancţionat de către organele  abilitate pentru a urmări respectarea legilor în domeniul cinegetic.

Aceste din urmă ,,vânători’’, desfăşurate de cele mai multe ori individual, fără a exista martori care să dea în vileag ilegalitatea, prezintă, pe lângă riscul de a fi descoperit de cei ce păzesc vânatul, şi riscul ca atunci când puşca nu ia foc, vânătorul să fie ,,cel fără noroc’’, transformându-se din vânător în vânat. O asemenea  întâmplare, ce am avut şansa de a o avea istorisită chiar din gura celui ce a trăit-o, doresc sa vi-o fac cunoscută în cele ce urmează.

Aflat la începuturile activităţii mele la ocolul silvic Mehadia am avut ocazia de a afla povestea ,,omului care s-a luptat cu ursul’’, ca mai târziu să-l şi cunosc în persoana lui Duicu Nicolae, zis ,,Lae Fănică‘‘ din Cornereva (Caraş-Severin). Povestea lui este impresionantă, atât prin cruzimea ce o conţine, dar şi prin aerul de mister ce pluteşte asupra întregii poveşti, dat de însăşi ,,autorul’’ ei, prin evocarea trăirilor sale ulterioare. Fac precizarea că în momentul aşternerii pe hârtie a acestei istorioare, nea Lae nu mai este printre noi, răspunzând în urmă cu doi ani chemării către cele veşnice – Dumnezeu să-l odihnească în pace! Din motive ce nu au legatură cu voinţa mea-una dintre acele necunoscute căi ale Domnului, ce ne sunt pregătite nouă muritorilor, îndreptându-mă către orizonturile întunecate ale durerii şi suferinţei, ce m-au ţinut o vreme departe de scris-am amânat, spre regretul meu, redactarea acestui material. De aceea aş dori ca publicarea lui acum să fie şi o aducere aminte de către cei ce l-au cunoscut pe nea Lae, a fiinţei sale pamânteşti, cu cele primite de la Dumnezeu şi cele dăruite din puterea şi voinţa sufletului său în vremea ce a zăbovit printre noi.                  

Înainte de a vă face cunoscută povestea doresc să vă infăţişez câteva date despre cel de-al doilea personaj al poveştii noastre – ursul, pentru o înţelegere mai corectă a motivaţiei mele privind adăugarea unor comentarii vis-a-vis de aspectul mistic al acestei inedite înfruntări, prin implicaţiile sale.

Pe departe cel mai fioros animal al pădurilor noastre, ursul a constituit întotdeauna teama de a pătrunde în ungherele tainice ale codrului, locul în care acest animal işi desfaşoară, rareori tulburat, viaţa sa de sălbaticiune singuratică. Puternic, violent, imprevizibil şi uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetătorii confirmând existenţa unui cult al acestuia, încă din paleolitic. Se constată tendinţa omului încă din aceleaşi vechi timpuri de a personaliza, mai ales în mitologii, animalele, atribuindu-le, în funcţie de caracteristicile lor dominante, valenţe comportamentale specifice omului.  În mitologia noastră ursul este asemănat chiar cu omul, atribuindu-i-se uneori şi un caracter divin.         

Într-o legendă biografică, se spune că se trage dintr-un om care era morar sau cioban într-un sat, iar dintr-una din mitocredinţele poporului român se distinge mitul ursitoarelor, zânele ce la naştere sunt chemate pentru a stabili soarta viitoare a copilului. Aceste ursitoare par a-şi trage numele atât din Ursa Mare, cele şapte stele ale Poporului Getic, care înconjoară la rândul lor capul Maicii Domnului în tradiţia creştină, cât şi din numele zeiţei ursoaice Artemis. Reprezentarea de zeiţe ursoaice este foarte veche în cultura mai multor popoare, iar prezenţa divinizată a ursului o găsim la multe popoare în basme, sărbatori-zile ale ursului, etc. 

Având în vedere toate aceste date, presupunerea unei înfruntări între om şi urs ne duce cu gândul către dezlănţuirea acelor misterioase forţe ale Universului, ce au existat şi în conştiinţa omului primitiv, de a căror teamă a creat toate aceste mituri, teamă ce am motive să cred că există şi astăzi în acele unghere ale minţii noastre, în care dăinuie încă tare ancestrale instinctive, datorate necunoaşterii logice şi întemeiate a tuturor lucrurilor ce ne inconjoară.

Spre un sfarşit de vară a anului 1985 ne indreaptă amintirile lui nea Lae,  începându-şi istorisirea marcantului episod din viaţa sa.

O zi obişnuită de muncă, împărţită între obligaţiile de serviciu şi cele familiale, la fel de grele şi unele şi altele, fiindcă viaţa la ţară pe cât este de frumoasă pe atât este de grea, iar când trăieşti într-un sat de munte, aşa cum este Cornereva, truda-ţi este mult mai greu răsplatită – aici pământul este sărac dar muncit cu pricepere, aşa cum o fac  aceşti ,,munteni” de generaţii, rodul lui este bogat şi curat.  Aşa că a te împărţi între munca gospodăriei şi cea de serviciu – maistru de exploatare în pădure, la care se adaugă în cazul lui nea Lae şi o pasiune de o viaţă, moştenită de la părinţii săi, cea de vânător, este uneori mai greu. Pentru a le împlini pe toate adesea eşti nevoit a impleti o îndeletnicire cu alta. Astfel, munca de maistru de exploatare se putea împleti uşor cu pasiunea  vânătorii, ambele având ca loc de desfăşurare pădurea.

Ziua de vară, în care povestea noastră işi află locul, începe ca o zi oarecare pentru nea Lae, datoria de serviciu fiind cea dintâi ce trebuie ispravită: puşca nelipsită de la spate şi drumul pădurii cu grija lemnului ce trebuie tăiat de oamenii săi pentru ca parchetul să fie lichidat în termenele date de către Ocolul silvic, atunci când i-a fost încredinţat.

O trecere pe la stâna fratelui său, aflată în drumul străbătut de atâtea ori, îi aduce vestea că ursul tocmai furase în acea noapte două oi din turmă. Zile grele pentru oieri în acel an, îmi mărturiseşte cu tristeţe nea Lae, ursul mâncase în acea vară 30 de oi de la stânile sătenilor. Fratele lui nu avea decât 63 de oi, însă cele două furate de urs însemnau destul de mult pentru o familie mare ce trebuie întreţinută. Munca grea a oieritului nu-ţi oferă multe bucurii, iar pierderile în efective constituie un motiv de multă tristeţe şi îngrijorare pentru cel ce le îngrijeşte cu trudă şi sudoare, aceleaşi fiind şi sentimentele ce-l încercau pe fratele său la comunicarea neplăcutei veşti.

 Cu o parte din greutatea tristeţii fratelui Ştefan,  nea Lae pleacă mai departe chemat de datorie, chemare care s-a dovedit a fi, în acea zi, de fapt a destinului său.

 

S-ar spune că o astfel de întâmplare, ca cea aflată cu puţin timp în urmă, ar fi pentru oricine înfricoşătoare, însă nu şi pentru Lae Fănică; pentru el ursul a fost întotdeauna un animal ce poate fi învins cu puţin curaj, o puşcă bună într-o mână sigură, şi un ochi asemenea. Curajul nu-l lăsase, deşi greutatea vieţii şi a anilor îl încărunţiseră deja, ochii asemenea nu l-au trădat niciodată, iar puşca era nelipsită în desele lui ieşiri prin munţii Cornerevei, aşa cum se întâmpla şi acum… ,, în curba de la 74, în locul ,, Zbăgul Florii”, cum îi spunem noi, la 4 metri în faţa mea într-un lăstăriş aud câinii lătrând…”. Intuiţia, făcând legătura şi cu cele aflate la stână, îi spune ce se întâmplă în lăstăriş şi de ce latră câinii. Încărcând puşca se apropie încet de locul cu pricina. Prin minte îi trec toate amintirile legate de vechile lui întâlniri cu acest animal, ce nu au fost puţine, însă săvârşite cu bine, dându-i curaj şi încredere. Mânat, pe lângă toate, şi de o puternică dorinţă de răzbunare pentru răul produs fratelui său, pătrunde în lăstăriş. La circa 4 metri de el, zăreşte câinii ce găsiseră ursul trudind de zor la cele două oi furate spre a le înfuleca. Deranjat de câini, ridicându-se dinapoia picioarelor pentru a se apăra de ei, este zărit eroul poveştii noastre.

A-l considera înfricoşător acest moment poate fi prea puţin spus, însă reacţia personajului nostru nu e cea aşteptată, egală cu cea a oricărui potenţial participant într-o asemenea ipostază: ,,… o venit către mine în două picioare, încet… am tras dar nu o căzut! Nu puteam fugi de el din cauza lăstărişului ce mă împiedica. Descurcându-se mai bine ca mine, după câţiva metri m-o ajuns. Doar cu o singură labă m-o doborât sfâşiindu-mi muşchiul piciorului. Trântit jos o tăbărât peste mine…” în acest moment am simţit emoţia din glasul lui. Grozăvia acestui moment greu este de închipuit că poate fi trăită, cu atât mai mult povestită; fără îndoială, doar o minune dumnezeiască îţi poate da şansa de a supravieţui unui asemenea moment! Iată că omul, aflat acum în faţa mea, a avut parte de această minune, având ocazia de a-şi depăna acum amintirile. O face cu multă greutate după mai bine de douăzeci de ani…

Instinctul de apărare, curajul, pus de atâtea ori la încercare, nasc în trupul său puteri nebănuite. Lupta cu cea mai temută fiară a pădurilor noastre tinde să devină una de la egal la egal, în faţa încrâncenării omului, precum şi a fiarei, aceasta din urmă însă, slăbită de puteri în urma rănii glonţului, lipsită astfel clipă de clipă de tot mai mult sânge: ,, Sângele îi curgea şiroi pe gură, e ultimul lucru ce l-am mai văzut fiindcă în momentul în care o venit peste mine mi-o tras cu laba pielea capului (scalpul-n.a.), atarnându-mi-o peste ochi. Am încercat să mă apăr doar cu mâinile, în piciorul rănit nu mai aveam nici o putere… În încercarea de a mă apăra i-am băgat mâinile în gură însă mi-o retezat cu dinţii degetele.

 Desfigurat omul nu-şi pierde curajul şi speranţa: experienţa, dar şi evidentă îi spune că fiara nu poate rezista mult cu rana puştii. Nu se înşeală, fiindcă în scurt timp animalul renunţă şi pleacă. Face câţiva paşi către pârâul din apropiere, apoi se opreşte parcă să se odihnească. Porneşte din nou agale… nu a mai făcut mulţi paşi până la pârâu unde se prăbuşeşte în apa limpede, în veşnica odihnă. Omul, vlăguit de luptă şi lipsit de puteri din cauza rănilor, dar lucid încă, îşi trăieşte cele mai cumplite clipe din viaţă sa: ,, M-au găsit ciobanii de la stână m-au dus la spital. Eram plin de sânge amestecat cu pământ. Toţi au crezut că voi muri. Mi-au cusut rănile, aşa cum au putut ca să-mi oprească sângerarea. Am fost dus dintr-un spital în altul până am reuşit să ajung la Timişoara, unde am rămas 4 luni, apoi încă 4 luni am stat în spital la Bucureşti, până mi s-au vindecat rănile.” Urmele se văd şi acum – cicatrizate, rănile sunt evidente pe chipul şi aspectul fizic al lui nea Lae: pielea de pe cap s-a regenerat, parte i s-a transplantat, însă cea nouă nu-i mai oferă podoaba capilară, mâinile lipsite de o jumătate dintre degete l-au condamnat la o viaţă lipsită de o bună parte din îndeletnicirile sale. Lipsa degetului care a apăsat trăgaciul nu a fost însă o piedică de a lua din nou arma la spate în anii următori incidentului, şi nici întâlnirile cu ursul nu au încetat, însă puşca nu a mai fost îndreptată niciodată împotriva lui. Aveam să aflu şi de ce: prin legătura dată de nea Lae cu o întâmplare anterioară petrecută cu ocazia uneia dintre multele vânători, sau mai bine zis ieşiri cu arma la vânătoare, petrecută cu ani în urma acestei întâmplări.

O primăvară timpurie, în care soarele l-a scos mai devreme din bârlog pe ,,Moş Martin”, acesta însoţit de întreaga familie purcede în căutarea hranei prin zăpada încă netopită din munţii ce străjuiesc mirifica Vale a Cernei, vecină cu partea nord-estică a comunei Cornereva. Nimic nu le tulbură căutarea, însă ieşirea dintr-o vale adâncă pe o pantă de 30 de grade e anevoioasă şi pentru un patruped, greoi, pe o zăpadă apăcioasa ce stă să se topească în soarele primăverii. Teama vânătorului aflat în vârful penţii tinde să devină o piedică serioasă pentru un nefericit traseu, ales de capul familiei aflat în spatele şirului indian, format instinctiv în debutul escaladei celor 6 animale. Cei mai în vârstă călăuzesc din spate şirul spre vârful priporului, în bătaia puştii timoratului vânător… ,, pe o pantă de 30 grade apare la distanţă o mogâldeaţă, apoi mai apare una, şi încă una, şi aşa-mi apar în raza vizuală 6 urşi. Cel mai mare era la urmă. La început nu mi-o fost teamă, dar pe măsură ce se apropiau de mine o început să-mi fie. M-am gândit: dacă îi las să urce se leagă de mine… am încărcat puşca.” Frica nu a umbrit totuşi experienţa în ochirea şi apăsarea pe trăgaciul armei, aceasta punând la pământ în câteva clipe toate cele 6 fioroase patrupede, neajutorate în împrejurarea dată.

Zăpada înroşită de sângele animalelor, creează în sufletul omului, pe lângă sentimentul de siguranţă şi victorie în faţa unui potenţial vrăjmaş, reminiscenţă ancestrală a superiorităţii în faţa animalului, şi cel de teamă în faţa divinităţii. Regretul tardiv al acestui măcel, l-am înţeles prin atribuirea, de către însăşi autor, a cruntului său destin, blestemului dat de acest crud episod anterior, prin acea credinţă o omului simplu, cu teama lui Dumnezeu, că faptele rele nu rămân neplătite, ele se întorc întotdeauna, însă după timpul pe care Dumnezeu îl socoteşte, asupra făptaşului, urmărindu-i şi marcându-i viaţa.

Puşca nea Lae o mai are şi astăzi (la data întâlnirii – n. a), însă nu mai merge la vânătoare. Copiii şi nepoţii nu au prins această pasiune, dar nu are nici o urmă de regret pentru asta. Înţelepciunea şi experienţele trăite îi dau înlăuntrul sufletului un sentiment de linişte şi încredere.

 

Convieţuim pe acest pământ cu animalele de mii de ani, de unele am reuşit să ne apropiem, acestea domesticindu-se în preajma noastră, ajutându-ne în diferite moduri cu prezenţa lor. Celelalte însă au rămas sălbatice, ducându-şi viaţa departe de casele noastre în sălbăticie. Cu toate acestea, omul a interacţionat mereu cu ele, de cele mai multe ori intervenind în mod brutal în modul lor de viaţă şi convieţuire, uneori cu intenţia de a se apăra, alteori de a se distra, şi de cele mai multe ori pentru a se hrăni cu carnea lor. Nu e greşit a acorda comportamentului brutal atributul de primitivism într-o etapă evolutivă a omului ce dorim a o considera superioară. Totuşi, din fericire, percepţiile omului vis-a-vis de acestea nu e la fel pe întreg mapamondul, ele fiind extrem de variate, diferind în funcţie de gradul de cultură, educaţie, civilizaţie, etc. În ţările civilizate mentalitatea şi acţiunile oamenilor converg, desigur şi cu un sporit ajutor acordat de o mai bună organizare a societăţii, spre o înţelegere a structurii lor, precum şi a rolului acestora în cadrul ecosistemului în care convieţuim cu toţii, atitudinea oamenilor devenind în aceste cazuri mai blândă şi îngăduitoare. A trăi în pace cu animalele şi a le înţelege nu e o întoarcere la originile omului ci mai degrabă un semn al depăşirii unui nou prag evolutiv.

 

Constantin VLAICU, membru UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI,

iulie 2013

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: