-Cezarina Adamescu: ,,Agudul copilăriei”

M-a năucit melancolia

În jocul de-a copilăria,

Joc neuitat şi-adevărat

Demult jucat, demult uitat…

Agudul alb – demult tăiat

Culcuşul meu cel preferat

Şi propriul petec de sub cer

Să le mai văd o dată – cer!

Ca iezişorii cucuieţi

Ne căţăram şi în puieţi

Caişi, cireşi, gutui, goldani

Precum şi prunii cei gârlani.

La Greci, salcâmul uriaş

Ce-nmiresma până-n oraş.

Agudul însă, doar al meu

Şi să-l împart mi-era cam greu.

Chiar nu mai ştiu din ce motiv

Aveam eu dreptul exclusiv,

În dud, de-a-mi construi o casă

Din crengi şi frunze, arătoasă.

Căram creioane, cărţi, caiete

Şi alte jucării de fete.

Stăteam acolo ore-ntregi

Întinsă în cuibar de crengi,

Privind de sus, pe-acoperişe,

În curţile din jur, piezişe.

Dar nu mă înduram uşor

Chiar pe-nnoptate, să cobor,

Căci socoteam că-i privilegiu.

Mi s-a părut un sacrilegiu

Când tata-n loc să-l îngrijească

Fu nevoit să construiască

-şi n-am putut să mă opui –

O cameră în locul lui.

Dar dudul –cel tăiat cu sete

Îmi lăstărea într-un perete.

Şi firav în lumina lină

Îmi licărea din rădăcină.

Iar liliacul de la poartă

Avu aceeaşi tristă soartă.

Acum, că mă făcusem mare

Aveam odaie, fiecare,

Dar eu şi azi mai simt, plângând,

Parfum de liliac, în gând.

Eu îndelung l-am tot jelit

Şi ceru-ntreg s-a prăbuşit

Iar  stele s-au oprit din mers

Căci a pierit un univers.

Un paradis sfâşietor

Cu melci, şopârle şi-un sobor

De gâze aciuate-n el

Şi un arici trăind rebel

La rădăcinile-ncurcate

Hrănit cu râme-nsângerate

Şi coropişniţe-am zărit

Ca nadă pentru pescuit.

Şi nori şi ploaie şi furtună

Copilăria noastră-adună,

Şi trăsnetele uneori

Cu fulgere ce-ţi dau fiori.

Dar şi zăpezi peste noroi

Iar primăvara în puhoi,

Ades, cu revărsări de ape

Trăgea şi Dunărea aproape.

Iar din frunzişul de agud

Mi se părea că voci aud,

Dulci glasuri ce mă cheamă-n sus,

Să vin îndată la Iisus.

Din dud atunci săream pe casă

Pe-o creangă cât o mână groasă

Şi de acolo, iar în dud,

Cu braţele rotind spre sud,

Cu ochii la Aeroport

Săream împinsă de-un resort.

Dar trist, pământul devenea

Şi-o taină-adâncă-n cer creştea.

Speram odată s-o dezleg

Dar nici acuma nu mă leg.

Cu cât îmi pare c-am ajuns

Cu-atât misteru-i nepătruns.

Nicicând un semn eu n-am primit

De bun  rămas, de bun sosit,

Deşi venea câte-un trimis

Din când în când la mine-n vis.

Eu ştiu, acolo-n infinit

Şi locul meu e pregătit.

Aceasta-mi este de ajuns

Căci voi vedea ce-i azi ascuns…

Şi astfel prelungind misterul

Trăgeam tot mai aproape cerul…

Mă-nvinge înţelesul frust;

Agudele n-au nici un gust,

Chiar coapte sunt burete fad

Şi în zadar pe stradă cad.

Nu-i nici o mână de copil

Să le mai vâre-n sân, tiptil.

Acum, când văd un dud pe drum

Mă-ncearcă amintiri duium,

Mi-e dor de gustul lor  pierdut

În paradisul de-nceput…

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 8 aprilie 2009

Anunțuri

1 Response so far »

  1. 1

    Arnăutu N. Gheorghe said,

    A plăcut autoarei!. Ni-a plăcut și mie !
    31/5/2015 h 19,25 Mulțumim .


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: