CEZARINA ADAMESCU:,,PUIUL DE CAIS”

PAGINA VERDE A COPIILOR

PUIUL DE CAIS

Venise pe lume dintr-un sâmbure mic de cais şi ca dintr-un vis se deşteptase anume, într-o dimineaţă cu cer limpede, clar.

Aşadar, cum dechisese ochii din frunzuliţele mici şi umezite de rouă, de parcă atunci ai fi zis că începuse să plouă. Se răsuci puţin cu faţa în sus, spre lumină, să se îmbete de zarea aceea senină. Tocmai atunci trecu pe acolo un cărăbuş, cu o desagă-n spinare, doldora de seminţe în floare.

-Ei, unde mergi aşa grăbit? întrebă lăstarul abia şoptit, fiindcă trebuie să vă spun că de firav ce era, nu avea nici putere să vorbească şi era de ajuns orice adiere de zefir să-l smulgă ca pe un fir-firişor de prea crud grâuşor.

-Sunt de rond, îi dădu răspunsul cam răguşit, cărăbuşul grăbit. Şi, în fond, nu ştiu cine eşti şi nici de unde ai apărut şi tu, aşa deodată aici în grădină, tocmai lângă tufele de sulfină, unde stau eu de pază să nu-mi fure vreo rază păianjenul brun şi să-şi ţeasă din ea pânză de casă.

-Cum adică? întrebă lăstărelul cel crud ca firul de iarbă. Cărăbuşul tuşi uşor în barbă, se căţără cât ai clipi pe o frunză de dud şi luându-şi avânt pe o scamă de vânt, ateriză drept pe o buturugă şi în limba lui cărăbuşească, începu să sporovăiască:

-Am treabă, nu mai prididesc cu rondurile peste grui, ca să nu mai pun la socoteală că am patru pui cărora trebuie să le aduc de mâncare, la fel ca oricare părinte vrednic. Ce mă tot ţii de vorbă că mi s-au uscat colacii în torbă?…

Şi zicând aşa, plecă mai departe lăsându-l pe puiul de cais puţin cam nedumerit. Dar iată că, nu după mult timp, s-a nimerit să se ivească în preajmă, un fluture galben cu multe buline care părea că zburdă, fugărindu-le pe albine.

-Aşteaptă! Vreau să vorbesc cu tine, strigă din răsputere micul lăstar, drept ca un paj sau ca un vlăstar de împărat, fiindcă între timp mai prinsese curaj şi avea deja calităţile unui copac adevărat.

-Ba, să mai creşti, i-a spus-o de la obraz nestatornicul fluture, crezând că-i face în necaz. De altfel, nu pot să-mi scutur pulberea de polen auriu pe frunzele tale pitice Şi-apoi, nici nu ştiu de ce gen eşti. Eu o iubesc pe floarea aceea cu lujer subţire al cărei mire voi fi curând, spuse dintr-o suflare, zburând apoi către floare.

Caisul nu mai contenea să-l admire, dar în acelaşi timp îşi rotea frunzuliţele de uimire. Cum adică, el se trezise singur-singurel, fără treabă, fără vreo rudă, prieteni, fraţi alăturaţi, să-l înveţe, să-i spună, măcar un cuvânt, măcar o minciună?

Înălţă căpuşorul şi privi mirat în jur. Prin aerul pur jucau sârbe şi hore fel de fel de gâzuliţe multicolore, albe, verzi, galbene, cenuşii… Tuşi de emoţie când o gărgăriţă cu rochie roşie, plină de buline negre poposi ostenită în vârful tulpinii tocmai în bătaia luminii, unde răsărea somnoroasă, o frunză de puf.

-Uf! Ce-am obosit, rosti gărgăriţa cu un comic năduf. Şi soarele cât dăgorăşte de tare, abia mai pot să stau pe picioare! Sau pe aripioare. Am să mă odihnesc puţin. Dar ia stai niţel! De unde-ai răsărit aşa frumuşel? Parcă ieri nu te-am văzut, vecine, printre sulcine, aici lângă casă. Hai, lasă sfiala şi spune-mi!…

Caisul se pierduse de-a binelea în noianul de vorbe gărgăriţeşti cu înţelesuri aproape necunoscute. Ar fi vrut să-şi mute privirile-n jos, dar îl incomoda grozav făptura aceasta grăsuţă care i se aşezase în vârf ca o pălărie de ciupercuţă.

-Ştii, eu m-am născut abia azi dimineaţă – şi un val de roşeaţă, adică de verdeaţă, i se răspândi în întreg trupuşorul. Deocamdată nu ştiu nimic şi m-apucă dorul de mama caisă şi de tata cais. Ca prin vis îmi aduc aminte de ei precum şi de ceilalţi fraţi ai mei. Ehei, ce mulţi eram în castronul de lut, care de care mai limbut. Se lăuda c-o s-ajungă cu crengile lui să împungă cerul şi norii, când se vor naşte iar zorii. Şi cum stam strâns lipiţi unul de altul, un sâmbure a făcut saltul de pe masă, jos pe podea. Credea c-aşa-i va fi mai uşor să iasă în curte şi ţup! acolo-n grădină, lângă tufele de sulfină.

Nu mai ştiu dacă şi ceilaţi l-au urmat fiindcă tocmai atunci, unui băiat din casă îi venise pofta să mănânce un sâmbure dulce la miez. Mi se părea că visez când îşi introduse mâna-n castronul de lut. Ce hărmălaie a început, cum ne mai înghesuiam toţi, mai potoleşte-i dacă poţi! Până la urmă, ce credeţi, m-a nimerit chiar pe mine. Îmi tremura dulce şi coaja cea tare de asemenea grea încercare.

Băiatul pe care-l chema Jan, mă strivea în pumn ca-ntr-un cleşte şi cât a zice „peşte!”, apucă un ciocan de coadă, mă aşeză pe o piatră netedă şi vru să mă lovească în cap. Ca să scap, mi-am făcut speriat avânt şi într-un cuvânt, am aterizat pe pământ printre straturile proaspăt săpate. Tocmai atunci începuse să plouă şi stropii mi-au făcut bine. În fine am reuşit cu chiu cu vai să fug de la moarte. Dar necazul era altul: fraţii mei erau acum departe. Şi cine ştie ce soartă or să împartă? M-am trezit singur singurel, un biet copăcel care abia la anul va face flori şi va dărui rod.

Şi spunând aceastea, lăstărelul se frânse-n tulpină şi plânse, cu frunzuliţele strânse.

Gâzele din preajmă care ascultaseră cu trompiţele-n aer povestea, parcă trasă din caier îi ziseră care mai de care:

-Nu plânge, tu eşti prietenul omului şi totdeauna el te va apăra de nevoi.

-Mai rău de noi că, din nebăgare de seamă, oricine ne poate ucide, strigă alta. Şi-apoi tu vei avea mulţi ani de trăit de acum înainte, pe când noi suntem efemeride.

-Adică trăim o zi, două, sau în cel mai fericit caz – nouă, adăugă încă una cu întristare. Suntem mici făpturi ale lui Dumnezeu şi mereu trebuie să ne apărăm de ceva: ba de o gâză mai mare, cu poftă de mâncare, ba de-o şopârlă din iarba de peste gârlă, ba de-o broscuţă flămândă care stă la pândă. Şi în plus noi nu dăm nici măcar poame, ca să ţină omului de foame. Noi nu dăm nimic, zburăm şi atâta tot. Viaţa noastră-i un continuu zbor. Cezi că-i uşor? Ce să facem? Nu avem nici o vină că nu prindem ca tine rădăcină.

Lăstăraşul asculta ca vrăjit. Nici nu şi-ar fi închipuit că există pe lume o mulţime de gâzuliţe îmbrăcate-n costume atât de diverse, unele colorate intens, altele şters. Grădina era atât de plină de vieţuitoare care trăiau sub acelaşi soare, fiecare la umbră sau în lumină, orânduite după aceeaşi lege divină. Cu mintea lui tânără, socoti că nu fusese uşor pentru Atotputernicul Creator să zămislească atâtea specii de vieţuitoare sub soare, care mai de care. Se bucură dintr-o dată că nu-i singur pe lume şi i se păru că anume fusese creat în acest mod ca să împartă omului rod.

O rază de lumină anume îl atinse pe căpşorul lui de copil, îl prinse apoi de frunze cu fire nevăzute şi-l înălţă către soare pe drumuri dinainte ştiute. Copăcelul mai crescu aproape câteva şchioape, ajungând tufele de sulfină. Cu mica lui rădăcină se prinse bine-n pământ şi aşteptă plin de curaj să înfrunte prima pală de vânt.

Şi, asemena lui, copile, şi tu ai fost creat, dintr-un sâmbure fermecat, duă rânduiala cea dreaptă a firii, să dăruieşti la rândul tău roadele sfinţeniei şi ale iubirii.

 

CEZARINA ADAMESCU

 

2 Răspunsuri so far »

  1. 1

    Vera Crăciun said,

    Lângă-un pui mic de cais
    răsfațat de cer și soare,
    iată… se ivi ca-n vis
    cărăbusul…ce vrea oare?
    vine și o gărgăriță
    cu o rochie-nflorată
    de zici că în poienița
    iarba-i roșie deodată….

    Lecturat cu mare placere!

    Cu stimă,
    Vera

  2. 2

    cezarina adamescu said,

    Mulţumiri pentru receptare.
    Cezara Adamescu


Comment RSS · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: