-Cezarina Adamescu:,,LUNA PĂDURII ŞI MUNCILE DE PRIMĂVARĂ-NU PREA E TIMP DE ZĂBAVĂ”

                                   NU PREA  E TIMP DE ZĂBAVĂ

 

 

                        Dis de cu primăvară

                        sătenii – trezindu-se parcă toţi deodată

                        zoriţi a-şi lua în primire ţărâna…

                        cu gustul aproape uitat al belşugului.

 

                    Miroase vag a bălegar cald

                        a lapte matern şi a flori de aspru pelin

                        În nările încă flămânde se-amestecă izurile.

 

                        Ogorul respiră adânc din rărunchi

                        ca un bivol puternic şi blând

                        aşteptându-şi cu devoţiune stăpânul.

 

                        Câte pulsaţii intime

                        în devemele anotimpului!

 

 

                        Moromete ar zâmbi acum mustceşte

                        pe stănoaga podiştei

                        întrebându-şi vecinul,

                        nimerit ca din întâmplare la gard:

                        -Ai terminat, mă, de sapă?

                        Şi-n gând l-ar blagoslovi fără pic de ranchiună:

                        „Pe măta şi pe tine, Bălosule!”

                       

                        Apoi, ar mai slobozi gânditor

                        câteva păpădii de fum

                        şi  – ca orice ţăran de ispravă –

                        ar percepe mişcarea celulei de dor

                        din fecunda sămânţă.

 

                        Dar fiindcă nu prea e timp de zăbavă

                        ar deschide poarta,

                        şi-ar lua unealta pe umăr,

                        merindea în traistă, bidonul cu apă,

                        pierzându-se în colbul de silişte.

 

                        Spre nămiezi, şi-ar răsuci o ţigare

                        cu tutun din cel galben şi binemirositor

                        şi-ar  răsturna cu un scurt bobârnac

                        pălăria lui neagră spre ceafă

                        netezindu-şi firele asudate pe frunte

                       

                        s-ar uita gânditor la cei câţiva nori

                        destrămându-se nehotărâţi     

                        ar stuchi în căuşii de palme

                        mari cât ceaunul de mămăligă

                        şi-ar îndrepta  şalele

                        şi ar începe să fluiere nepăsător

                        o doină

                        în nesfârşirea şi parfumul de reavăn pământ,

                        al Câmpiei Române,

                        înjurându-l cu duioşie aspră în glas

                        pe armăsarul lui favorit:

                        -Nea de-aici… adineaurea mătii!

 

 

 

 

                                                                       Cezarina Adamescu

 

 

                                   (poezie inedită)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: