-VERA CRĂCIUN (Galaţi):,,SIMFONIA MUNŢILOR-Selecţie din ciclul: POEMELE NATURII”

FOŞNET DE BRAZI

 

Printre brazi, când şi izvorul

Tot mai lin îşi plânge dorul,

Voalul nopţii se strecoară,

Şi natura înfioară.

Muntele cu măreţie,

Şi cu falduri foşnitoatre,

Şoapta nopţii o aude

Şi-i răspunde prin chemare.

Este noapte,

E visare,

Este dor,

E o splendoare!…

Chiar şi firul crud de iarbă,

Culcuşit prin rădăcini,

Blând se lasă-n mângâiere

Şi-aţipeşte în tăcere.

Iar frunzişul obosit

De-adieri de vânt sfârşit,

Legănat de somnul dulce,

Vraja nopţii o aude…

Şi prin liniştea de vis,

Prin ecou de dor cuprins,

Cheamă stingerea de noapte

În răsfăţ şi blânde şoapte.

Pe cer luna doar priveşte,

Zâmbet boltei dăruieşte,

Din înalt, Steaua Lumină

Brazii muntelui alină.

Şi e noapte,

E visare,

Este dor,

Este chemare,

Este visul ca un vad

Nopţii cu parfum de brad.

 

 

BĂTRÂNE CODRU

 

Bătrâne codru, trist, mâhnit

Că frunza iar s-a desfrunzit,

Tânjeşti ca vântul să îţi poarte

Şoapta de dor până departe…

Prin viu ecou, pătruns de jale,

Ca lacrima de floare care doare,

Înalţi suspinul către cer

Căci iar eşti părăsit, stingher…

Cu ramurile golaşe-n vânt

Fără de flori, de frunze şi de cânt

De păsărele mici şi zgribulite

Pe rămurele pitulite,

Ici colo câte-un fir de iarbă viu

Pe-al codrului covor pustiu

Şi scoarţa rădăcinilor uscate

După o lungă toamnă însetate.

E liber cerul, larga lui boltire,

Poţi s-o cuprinzi într-o privire:

Frunzişul tot a dispărut

Furat de vânt şi înghiţit de lut,

Nici iarba nu se mai scaldă în culoare,

Răzleţe şi firave razele de soare,

Îşi frâng lumina lipsite de putere

Abia mai strălucesc topite în durere.

Bătrâne codru, ai mult de aşteptat

Ca falnic ram să porţi reîmbrăcat

În mantie de frunze şi de flori

Tu să renaşti la primăvară-n zori…

 

 

 

 

SIMFONIA FRUNZEI FLORI

 

Îmi plec privirea aurie,

Ori roşie de nepătruns,

Spre azimut şi către glie,

Spre verdele ce a apus…

Slăvesc prin armonia de culoare

Natura cu al său alai,

Iubesc a vânturilor boare

Care răsfiră iarba de pe plai.

E simfonia pe un larg de cer

Prin ram şi frunze-n aşteptare,

Când prin desprinderea-n mister

Ne despărţim de nor şi soare.

E simfonia de tristeţe şi culoare,

De-un roşu şters, verde plăpând,

E simfonia zborului ce doare,

În dansul frunzei spre pământ…

 

 

 

FLORI DE MUNTE

 

Flori mărunte,

Flori cărunte,

Flori de colţ,

Bujori de munte…

Tu, pe creasta cea pietroasă

Străluceşti ca o crăiasă.

Când petala ta firavă

Vântul vine şi-o sărută,

Simţi mireasma ei suavă

Scăldând piatra împietrită.

Umbra-n umbre dăltuită

Stâncii-i tulbură culoarea,

Purpuriul se închide

Adumbrind cu creasta-i floarea.

Cu privirile-mi avide

Te întreb, floare de munte:

Cum de poţi în umbra serii

Singură, fără alai,

Să te bucuri de iubire

Şi de vegetalu-ţi trai?…

Flori de munte-n colţ de stâncă,

Bujor dulce purpuriu,

Eşti minunea ce încântă,

Floarea vieţii din pustiu…

 

 

MUNTELE ÎN ALB DE NEA

 

Când singur zarea o privesc mă-ntreb uimit, ce

este oare? E nor, e munte

sau este vis de alb ceresc în necuprinsul muntelui firesc.

 

Ascult cum liniştea în linişte se cerne prin ceaţa

culmilor cărunte,

cum dans de nori cu-a lor plutire aduce-atâta

strălucire!

Şi cum vrăjesc plini de culoare! Şi cum dantela

orbitoare în mângâieri de cer şi soare

dă muntelui a sa splendoare, care te-ndeamnă

tot mai mult la pisc înalt greu de trecut.

Nemărginirea-i mărginită de zbor de nor, de alb,

de dor,

de neaua care te albeşte în albul care străluceşte,

iar printre ele se aşterne în lacrimi triste, în

tăcere,

Lin, alene un fin voal de ceaţă-n stâncă, ochii-n

umbră îi aruncă.

Când vrei necunoscutul să-l pătrunzi, în munte

poţi să te afunzi.

Doar el primeşte-n mare taină cărări spre cer

care te-ndeamnă.

 

De aceea, când privesc în zare mă întreb uimit, ce

este oare? E nor, e munte

sau este vis de alb ceresc în necuprinsul muntelui

firesc?

 

 

DOINA SUFLETULUI

 

 

Fă-mă, Doamne

Stâncă,

Piatră,

Viscol,

Peşteră întunecată

Ce nu iartă,

Nu suspină,

Nu are lacrimi,

Nu alină!…

Şi fă-mă Doamne

Vânt,

Dorul din suflet s-alung,

Sufle vântul peste cele

Vorbe rele,

Picături de nedreptate,

Să le-ndepărtez pe toate

Şi doar floarea s-o păstrez,

Dorul şi-al iubirii crez.

 

 

 

TRISTEŢE ÎN CODRU

 

E lacul tare tulburat în ceaţa codrului ce falnic

Adăposteşte speriat covor de frunze-n cântu-i jalnic

Când toamna se revarsă-n ceaţă prin umbra

timpului ceresc

pe-a lacrimii de creangă tristă că frunzele o părăsesc…

 

Nici răbufnirea vântului şăgalnic ce-n fugă pune norul

Nu poate lacrima opri precum nici frunza şi nici dorul.

 

În liniştea de toamnă tristă ascunsă-n doliu de culori

Sunt rătăcite mii de frunze peste petalele de flori

Sunt rădăcinile golaşe ce-n taină fir de iarbă plâng

Sunt crengile plecate-n rugă şi lac de lacrimi

este-n crâng.

 

 

(Selecţie din volumul de poeme: VERA CRĂCIUN, „Doruri albe”, Colecţia „Dor de poezie”, Editura Naţiunea, Bucureşti, 2012)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: