-Eugen Dorcescu:,,POEME”

Copacii înfloriţi până la poale

Sub revărsări de soare şi azur,

Cu păsări şi albine împrejur,

Sunt chipul pur al amintirii Tale.

Şi râul. Şi zburdalnicul ecou.

Şi pajiştea cu verdea ei prezenţă.

Tot peisaju-i o reminiscenţă,

Cât pare el de proaspăt şi de nou.

Şi totuşi, în străvechea primăvară,

Mă pierd. Şi-s fericit. Un altul sunt.

Ins de ţărână, sânge şi Cuvânt,

Ce vede pomi şi flori întâia oară.

*

Pe-alee-n faţa mea — un porumbel.

Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh.

Un mesager de raze şi de puf,

Chemându-mă, din lume, către El.

O clipă a durat. Sau nici atât.

S-a revelat o clipă Cel Ascuns.

Dar cât a fost, a fost îndeajuns

Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.

Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer

În care urbea-ntreagă se topea.

Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.

Şi-aştept să vină iar de nicăieri.

*

Copacii

florile ochilor şi le-au deschis.

Oraşul (plin de miresme, verdeaţă şi

flori) ar putea aminti de-un pierdut

paradis ?”

Alungaţi din Eden, alungaţi din ei înşişi,

mizeri,

fie că-i primăvară, fie că-i vară sau iarnă,

oamenii-s azi ca şi ieri.

Să uit pentru o clipă. Să privesc

lângă râu, cum răsar

flori de-ntuneric, flori de lumină,

ca-ntr-un paşnic coşmar.

Flori reflectate în ochi,

mlădiate în paşi, topite în voce,

flori — mesageri metafizici, ermetici,

înfricoşători —

în lumina feroce.

*

Inscripţie pe casa de la ţară :

Decazi, sau înfloreşti în primăvară ?

Zambile, spânz, bujori, lângă fântână,

Ridică şi-azi privirea din ţărână ?

Şi ţesătura ţarinei vecine

28

E-un rai de cârlegei şi de caprine ?…

Dintotdeauna spre întotdeauna,

Pluteau pe râu când soarele, când luna

Şi brazde moi, în boarea diafană,

Curgeau din infinit către Poiană…

Otrava amintirii ? Nostalgie ?

Nimic. Numai dezmăţ şi sărăcie.

Acelaşi infiltrat de vorbe goale,

Scursoare din ecrane şi jurnale,

Aceleaşi arătări humanoide,

Diseminate-n găşti şi în partide.

Râu mort. Deal sterp. Arinul şi stejarul,

Târâţi spre birt, cu umărul sau carul,

Într-un cuvânt : Aceeaşi tevatură,

Unde se bea, se minte şi se fură…

Şi-n mijloc — tu, căsuţă de la ţară,

Strămoş defunct, care-a uitat să moară.

*

De pe şosea, se

vede muntele cel mai înalt, retezat,

o platformă de piatră, pe

care neatinsele brize se zbat.

De dincolo, lumina văzduhului

abia se arată,

abia amintind lumina

de dincolo încă, neapropiată.

Suntem atât de departe ! Pe

şosea, în cenuşa amiezii,

împărţim lutul, şi iarba, şi

aerul, cu semenii, cu mieii,

cu iezii.

Suntem cumplit de departe ! În faţă-i

muntele. Şi lumina. Şi norul.

Şi-acea treaptă de piatră-n

văzduh, unde, la răstimpuri, Îţi

sprijini piciorul.

*

Nu e nimic mai

minunat,

mai sublim,

în lumea creată de

Iah Elohim,

nu e nimic şi

nici nu a fost

vreodată

ceva mai frumos

decât fânul uitat

din Poiana

uitată.

Fânul, greu de

rouă, de

flori,

traversat de raze şi

de triluri, în

zori,

fânul

răsfirat de

zefirul hai-hui,

fânul pur, ne-nceput,

pe al cărui covor

mi s-a părut

a zări,

când şi când,

urma Lui.

*

Lumina,

ca o maree,

inundă casa,

răvăşeşte grădina,

urcă, împreună cu

soarele,

pe râu, până-n munte,

şi săgetează izvoarele.

Apoi, coboară, şi

iarăşi coboară,

avalanşă

infinit de uşoară,

rămânând neclintită, plină,

întreagă,

din zenit până-n

miezul cetăţii.

Lumina –

substanţă

a eternităţii.

*

E atâta lumină!

Toată făptura

Îl aşteaptă pe Domnul

să vină.

Munţii, colinele,

Poiana, izvorul,

toate-şi clamează

în limbajul luminii,

nerăbdarea şi

dorul.

Oamenii doar,

covârşiţi de lumină,

par gârbove semne,

hieroglife de tină.

Au uitat că sunt

duh,

că în ceruri îşi au

şi Stăpânul şi

casa.

Semne sunt, fără

sens.

Îi rosteşte şi-i

scrie,

cu demonica ei asemie,

angoasa.

*

Coborând spre

Poiană,

zefirul străbate

livada  în goană,

legănând

tulpinile

ierbii, tulpinile

florilor,

fisurând, ici şi

colo, umbrele

norilor.

Coboară şi

tu

pe urma zefirilor,

coboară şi tu,

spre Poiana în

care

se plimbă, în zori,

desfătat de  răcoare,

printre pomi fericiţi,

Dumnezeul Oştirilor.

Sub cerul genezic, sub

al soarelui sfeşnic,

ce uşor te asameni

prototipului veşnic,

în acest paradis

fără oameni!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: