-Cezarina Adamescu:,,Poveşti”

,,Lupul cărturar”

Trebuie să vă spun mai întâi, că nu mi-am propus să mă ocup numai de bătrânul lup, cu toate că dintre toate animalele, el este un erou arhicunoscut, cale de multe ocale, aş putea să spun, fără teama că greşesc, în întreg neamul animalicesc. Dar trebuia să-mi rezerv bucuria să-l înfăţişez, bat-l pustia! Sau fantezia!

Bătrânul Lup, atât a aşteptat şi ţup! la mine-n poveste, luându-mă cam fără de veste. N-am mai putut ocoli subiectul, deşi proiectul era altul. Şi-aşa a devenit bătrânul Surache erou pozitiv şi sub nici un motiv nu i-aş schimba povestea despre care s-a cam dus vestea. Surache era însă, contrar aşteptării, un lup cumsecade. De ce nu-ţi vine să crezi, bade? Numai pentru că ai cunoscut şi dumneata la oi, un lup lacom cât doi? Nu poţi înţelege că acesta este un lup mai de soi, contemporan cu noi şi care trăia nu în pădure sau în zăvoi, ci într-un cartier cu blocuri noi?

Aş zice că nu era altul ca el, dar lupul nostru avea un strămoş drept model. E drept că acesta trăise acum vreo opt sute de ani, dar, credeţi-mă, făcea o groază de gologani. După ce mai înainte băgase spaima în oameni şi dobitoace, lupul din Gubbio n-a avut încotro şi s-a lăsat îmblânzit de un sfânt vestit de talia unor sfinţi renumiţi din Italia, Sfântul Francisc. Şi nu risc nimic dacă vă spun că Francisc era cel mai sărac muritor care, cu toate că nu avea nici frac, nici sandale, ci doar o rasă cât se poate de roasă, venea oamenilor în ajutor, vrând să le facă viaţa mai dreaptă şi mai frumoasă. Şi ce mană cerească! Lupul hain, nărăvit la tain de vite şi copii, a dat laba cu Francisc. Şi să ştiţi că i-a promis de atunci încoace, să nu mai atace niciodată dobitoace. Şi a mai trăit lupul mai apoi, un an sau chiar doi, hrănit din mână de copii, până i-a venit sorocul şi şi-a dat obştescul sfârşit, plâns de copii şi săteni ca şi cel mai iubit dintre pământeni.

Cu asemenea strămoş, Surache nu putea, vezi bine, să se comporte ca un fietecine.

Aşadar, era politicos cu fetiţele şi, lucru rar, chiar cu bunicile. Ocolea cu grijă furnicile, să nu le strivească sub labă, cu alte cuvinte era un lup foarte de treabă.

Am să-ncerc să vi-l descriu: îmbrăcat îngrijit, totdeauna în costum cenuşiu, încălţat cu ghete cu scârţ în cele patru labe subţiri, e-adevărat, ca nişte scoabe, dar cu unghiile tăiate şi frumos îngrijite, aşa încât, toate bătrânele erau îndreptăţite să-l simpatizeze. Ba chiar unele coafeze s-au oferit să-i pieptene blana, bucătăresele să-i pregătească hrana, bătrânii să-i ofere ziarul la scară, uitând că dânsul e fiară şi că altul e la ei alfabetul.

Bietul lup, nu voia să refuze pe nimeni pentru că n-ar fi fost elegant şi se prefăcea că citeşte, luându-şi aere de savant.

Ba, uneori descifra câte un titlu cu litere mari, după ce mai înainte îşi punea ochelari, litere învăţate după pancartele din pădure. Ar fi putut să jure că ştie aceste lucruri de-o veşnicie. Şi chiar îi plăcea să înveţe carte, de care, în pădure, de pare, nu prea avusese parte. Ba deprinsese şi socotitul, dar asemenea lui Stan Păţitul, nu prea se lăuda-n gura mare, de teamă să nu-l ia cineva peste picioare.

Domnul nostru Lup avea un ţel pe-al vieţii făgaş: voia să se civilizeze la oraş, pentru ca apoi, reîntors în desişul de codru să se dovedească a fi modru să predea şi la dobitoace ştiinţa de carte, de care animalele nu au parte.

Asista cu plăcere la lecţiile de istorie şi reţinea datele, fiindcă era totuşi un lup cu „glagorie”, adică avea mintea dezgheţată, orice băiat sau fată îl testa până unde ajunsese cu învăţătura. Şi ca să sfârşim tevatura, vă spun că Surache ajunsese să participe şi la olimpiade dând răspunsuri record. Ştia să se orienteze fără busolă unde e Polul Nord, unde-i vestul şi chiar ştia ce înălţime are Everestul. În faţa atâtor dovezi de ştiinţă şi chiar elocinţă în exprimare, toată lumea a fost de acord să-i acorde titlul de cărturar, titlu care se acorda foarte rar. Chiar şi-un pădurar care asistase întâmplător la examen, a spus:

-Este uluitor! Nu-mi vine a crede că se poate. Dacă mergem într-un asemenea ritm, animalele toate vor învăţa ca şi el, devenind animale model!

Acesta de fapt, fusese şi scopul, precum v-am destăinuit, fiindcă nu aveam nimic de tăinuit.

Surache, după examen, s-a reîntors, cum era de aşteptat, în pădure. Ar fi putut să jure că va fi aclamat chiar la sosire dar, să nu vă mire, dobitoacele nu cunosc ce-i talentul şi harul şi, la toată ştiinţa lui, dobândită cu carul, în ani de zilnică trudă, ele i-au răspuns cu temeinică ciudă, dar cu îndreptăţită mirare:

-Şi dacă acum eşti mare învăţat, n-ai să te mai pui pe mâncat oi, niciodată?

Întrebare retorică, de bună seamă, căci se ştie, orice lup părul şi-l schimbă, însă năravul… Na, puşchea pe limbă!

Dacă s-a îndreptat sau nu lupul, ce importanţă mai are, asta poate judeca fiecare, cum e mai bine să fii.

Aşadar, dragi copii, întâmplarea cu pricina are, aţi văzut, o morală: degeaba mergi la şcoală şi înveţi atâtea lucruri frumoase, dacă nu-ţi îndrepţi conduita, făcând obrăznicii cu nemiluita.

Ştiinţa trebuie să te facă mai generos şi mai bun.

Eu cam atât am avut să vă spun.

Galaţi, 17 decembrie 2008 Cezarina Adamescu

======================================================

,,Puiul de cais”


Venise pe lume dintr-un sâmbure mic de cais şi ca dintr-un vis se deşteptase anume, într-o dimineaţă cu cer limpede, clar.

Aşadar, cum dechisese ochii din frunzuliţele mici şi umezite de rouă, de parcă atunci ai fi zis că începuse să plouă. Se răsuci puţin cu faţa în sus, spre lumină, să se îmbete de zarea aceea senină. Tocmai atunci trecu pe acolo un cărăbuş, cu o desagă-n spinare, doldora de seminţe în floare.

-Ei, unde mergi aşa grăbit? întrebă lăstarul abia şoptit, fiindcă trebuie să vă spun că de firav ce era, nu avea nici putere să vorbească şi era de ajuns orice adiere de zefir să-l smulgă ca pe un fir-firişor de prea crud grâuşor.

-Sunt de rond, îi dădu răspunsul cam răguşit, cărăbuşul grăbit. Şi, în fond, nu ştiu cine eşti şi nici de unde ai apărut şi tu, aşa deodată aici în grădină, tocmai lângă tufele de sulfină, unde stau eu de pază să nu-mi fure vreo rază păianjenul brun şi să-şi ţeasă din ea pânză de casă.

-Cum adică? întrebă lăstărelul cel crud ca firul de iarbă. Cărăbuşul tuşi uşor în barbă, se căţără cât ai clipi pe o frunză de dud şi luându-şi avânt pe o scamă de vânt, ateriză drept pe o buturugă şi în limba lui cărăbuşească, începu să sporovăiască:

-Am treabă, nu mai prididesc cu rondurile peste grui, ca să nu mai pun la socoteală că am patru pui cărora trebuie să le aduc de mâncare, la fel ca oricare părinte vrednic. Ce mă tot ţii de vorbă că mi s-au uscat colacii în torbă?…

Şi zicând aşa, plecă mai departe lăsându-l pe puiul de cais puţin cam nedumerit. Dar iată că, nu după mult timp, s-a nimerit să se ivească în preajmă, un fluture galben cu multe buline care părea că zburdă, fugărindu-le pe albine.

-Aşteaptă! Vreau să vorbesc cu tine, strigă din răsputere micul lăstar, drept ca un paj sau ca un vlăstar de împărat, fiindcă între timp mai prinsese curaj şi avea deja calităţile unui copac adevărat.

-Ba, să mai creşti, i-a spus-o de la obraz nestatornicul fluture, crezând că-i face în necaz. De altfel, nu pot să-mi scutur pulberea de polen auriu pe frunzele tale pitice Şi-apoi, nici nu ştiu de ce gen eşti. Eu o iubesc pe floarea aceea cu lujer subţire al cărei mire voi fi curând, spuse dintr-o suflare, zburând apoi către floare.

Caisul nu mai contenea să-l admire, dar în acelaşi timp îşi rotea frunzuliţele de uimire. Cum adică, el se trezise singur-singurel, fără treabă, fără vreo rudă, prieteni, fraţi alăturaţi, să-l înveţe, să-i spună, măcar un cuvânt, măcar o minciună?

Înălţă căpuşorul şi privi mirat în jur. Prin aerul pur jucau sârbe şi hore fel de fel de gâzuliţe multicolore, albe, verzi, galbene, cenuşii… Tuşi de emoţie când o gărgăriţă cu rochie roşie, plină de buline negre poposi ostenită în vârful tulpinii tocmai în bătaia luminii, unde răsărea somnoroasă, o frunză de puf.

-Uf! Ce-am obosit, rosti gărgăriţa cu un comic năduf. Şi soarele cât dăgorăşte de tare, abia mai pot să stau pe picioare! Sau pe aripioare. Am să mă odihnesc puţin. Dar ia stai niţel! De unde-ai răsărit aşa frumuşel? Parcă ieri nu te-am văzut, vecine, printre sulcine, aici lângă casă. Hai, lasă sfiala şi spune-mi!…

Caisul se pierduse de-a binelea în noianul de vorbe gărgăriţeşti cu înţelesuri aproape necunoscute. Ar fi vrut să-şi mute privirile-n jos, dar îl incomoda grozav făptura aceasta grăsuţă care i se aşezase în vârf ca o pălărie de ciupercuţă.

-Ştii, eu m-am născut abia azi dimineaţă – şi un val de roşeaţă, adică de verdeaţă, i se răspândi în întreg trupuşorul. Deocamdată nu ştiu nimic şi m-apucă dorul de mama caisă şi de tata cais. Ca prin vis îmi aduc aminte de ei precum şi de ceilalţi fraţi ai mei. Ehei, ce mulţi eram în castronul de lut, care de care mai limbut. Se lăuda c-o s-ajungă cu crengile lui să împungă cerul şi norii, când se vor naşte iar zorii. Şi cum stam strâns lipiţi unul de altul, un sâmbure a făcut saltul de pe masă, jos pe podea. Credea c-aşa-i va fi mai uşor să iasă în curte şi ţup! acolo-n grădină, lângă tufele de sulfină.

Nu mai ştiu dacă şi ceilaţi l-au urmat fiindcă tocmai atunci, unui băiat din casă îi venise pofta să mănânce un sâmbure dulce la miez. Mi se părea că visez când îşi introduse mâna-n castronul de lut. Ce hărmălaie a început, cum ne mai înghesuiam toţi, mai potoleşte-i dacă poţi! Până la urmă, ce credeţi, m-a nimerit chiar pe mine. Îmi tremura dulce şi coaja cea tare de asemenea grea încercare.

Băiatul pe care-l chema Jan, mă strivea în pumn ca-ntr-un cleşte şi cât a zice „peşte!”, apucă un ciocan de coadă, mă aşeză pe o piatră netedă şi vru să mă lovească în cap. Ca să scap, mi-am făcut speriat avânt şi într-un cuvânt, am aterizat pe pământ printre straturile proaspăt săpate. Tocmai atunci începuse să plouă şi stropii mi-au făcut bine. În fine am reuşit cu chiu cu vai să fug de la moarte. Dar necazul era altul: fraţii mei erau acum departe. Şi cine ştie ce soartă or să împartă? M-am trezit singur singurel, un biet copăcel care abia la anul va face flori şi va dărui rod.

Şi spunând aceastea, lăstărelul se frânse-n tulpină şi plânse, cu frunzuliţele strânse.

Gâzele din preajmă care ascultaseră cu trompiţele-n aer povestea, parcă trasă din caier îi ziseră care mai de care:

-Nu plânge, tu eşti prietenul omului şi totdeauna el te va apăra de nevoi.

-Mai rău de noi că, din nebăgare de seamă, oricine ne poate ucide, strigă alta. Şi-apoi tu vei avea mulţi ani de trăit de acum înainte, pe când noi suntem efemeride.

-Adică trăim o zi, două, sau în cel mai fericit caz – nouă, adăugă încă una cu întristare. Suntem mici făpturi ale lui Dumnezeu şi mereu trebuie să ne apărăm de ceva: ba de o gâză mai mare, cu poftă de mâncare, ba de-o şopârlă din iarba de peste gârlă, ba de-o broscuţă flămândă care stă la pândă. Şi în plus noi nu dăm nici măcar poame, ca să ţină omului de foame. Noi nu dăm nimic, zburăm şi atâta tot. Viaţa noastră-i un continuu zbor. Cezi că-i uşor? Ce să facem? Nu avem nici o vină că nu prindem ca tine rădăcină.

Lăstăraşul asculta ca vrăjit. Nici nu şi-ar fi închipuit că există pe lume o mulţime de gâzuliţe îmbrăcate-n costume atât de diverse, unele colorate intens, altele şters. Grădina era atât de plină de vieţuitoare care trăiau sub acelaşi soare, fiecare la umbră sau în lumină, orânduite după aceeaşi lege divină. Cu mintea lui tânără, socoti că nu fusese uşor pentru Atotputernicul Creator să zămislească atâtea specii de vieţuitoare sub soare, care mai de care. Se bucură dintr-o dată că nu-i singur pe lume şi i se păru că anume fusese creat în acest mod ca să împartă omului rod.

O rază de lumină anume îl atinse pe căpşorul lui de copil, îl prinse apoi de frunze cu fire nevăzute şi-l înălţă către soare pe drumuri dinainte ştiute. Copăcelul mai crescu aproape câteva şchioape, ajungând tufele de sulfină. Cu mica lui rădăcină se prinse bine-n pământ şi aşteptă plin de curaj să înfrunte prima pală de vânt.

Şi, asemena lui, copile, şi tu ai fost creat, dintr-un sâmbure fermecat, duă rânduiala cea dreaptă a firii, să dăruieşti la rândul tău roadele sfinţeniei şi ale iubirii.

===========================================

,,Puiul de urs”

Într-o zi un pui de urs foarte înţelept, căci urmase un curs de specializare în drept la Academia ursească, aşa că ştia să vorbească în toate limbile pădurii, vru să organizeze un concurs de dicţiune pentru a turna un film de ficţiune. Pentru asta încercă să adune toţi puii de cangur, de vulpe, de iepure, puii de ciocănitoare, care-i serveau drept ajutoare, cei de raţă care se vârâseră-n faţa camerei de luat vederi, puii de găină care aveau diferite păreri despre lumină şi reflectoare. Astfel ajunsese pădurea plină de odrasle de animale care făceau figuraţie pentru un film de animaţie.

Ursul îi vârî sub stropitoare ca să facă iute câte un duş, le scărmănă blana niţeluş să arate mai bine şi-i stropi cu tuş.

Îl chemă pe godac care era cam posac, dându-i poruncă s-aducă şi-un greier în frac, şi-o broscuţă din lac.

Apoi îşi drese glasul c-un ou şi glăsui atât de tare încât se auzi până la marea cea mare:

-Stimaţi pui, le zise, agăţându-şi în cui pălăria de pai. Suntem în luna mai şi pe prund, dovadă că pământu-i rotund, toate albinele au purces la cules stropi de soare de la fiecare floare şi polen pentru ten. Fiindcă buna lor matcă le-a dovedit că numai laptele obţinut în stupinele din ţinut are efect în procesul de întinerire. Aşa că voi da citire unui regulament de desfăşurare a scenariului. Dacă cineva are vreo întrebare, s-o pună imediat. Dar fiindcă n-am terminat, cer din nou îngăduinţă şi ascultare, altfel nu-i cu putinţă să ne înţelegem. Vreau să alegem un regizor peste toate graiurile de dobitoace.

Acel ce va şti a rosti limbile animaliceşti pe dinafară va fi declarat VIETATE RARĂ – bunăoară, papagalul care cunoaşte până şi orăcăitul de broaşte – se poate spune că-i rara avis in terris, cu atât mai mult filomela care poate cânta noapte de noapte imitând orişice şoapte.

Bineînţeles că vor avea drepturi egale şi celelalte animale, până şi canarii cei galbeni şi pisoii tărcaţi, purceluşii bălţaţi, iepurii de Angora, care-ţi spun imediat cât e ora, coconiţele gâşte, care mănâncă toată ziua găluşte şi chiar neamurile de ţânţari şi de muşte.

Peştii nu intră în concurs, mai glăsui puiul de urs, fiindcă sunt din fire ursuzi: fie că tot timpul sunt uzi, fie că se zbat pe uscat, că aşa le-a fost dat.

O presură, cu alură de cântăreaţă artistă, coborî din trăsură şi tristă, îşi drese glasul c-un ton de diapazon, picând în vorbă ca musca în ciorbă:

-Cine are gură să strige că frige şi să nu mai sufle-n iaurt. Pe scurt. Pe încercate, care pe care, ca la alergare sau la concursul de şotron. Numai acel care se va dovedi, fără drept de apel, cel mai bun filolog, cel mai deştept şi mai telegenic, să-nvingă. Nu să înfigă o seringă cu apă chioară în biata mea inimioară. E clară?

Atunci, un buldog răguşit şi fălcos lătră de întoarse pădurea pe dos:

-Dar la cei fără stăpân nu vă gândiţi că n-au ce să roadă şi umblă cu oscioare făcute covrig şi vârâte în coadă? Sunt atâţia căţei haimanale, fără hăinuţe, fără sandale şi mai ales, fără chioare parale. Pe cine doare? Fiecare se preface bolnav de lingoare. Halal adunare! Socot că se cuvine aşadar, să procedaţi democrat: să mă alegeţi pe mine regizor, neapărat. Sper că nu e nimeni care să se opună, altfel încep să latru la lună şi-o să fie mai rău că va ieşi tămbălău.

Trecu şi o barză în zbor purtând în cioc – ei, ce credeţi?

Un ghioc într-o scoică de mare, ce ţinuse loc de doică unui peştişor oarecare. Se miră, dar nu întrebă nimic, de frică să nu-i pice din cioc – precum corbului – caşul – mândreţea ei de ghioc. Fiindcă voia să-şi ghicească viitorul la fel ca o pitie, până nu ajunge şi dânsa piftie.

Dar, de mirare făcu numai clamp-clamp şi scoica zbură pe spinarea unui mic hipocamp ce ieşise din apă să vadă cum se adapă un pui de baltă.

În final, nu mai ştiu dacă ursul a ţinut sau nu concursul, fiindcă mi-am pierdut răbdarea văzând cum ni se promite marea cu sarea.

Şi m-am suit binişor pe-o şa, şi-am purces ca un fulg de nea pân’ la voi, în zăvoi, să vă torn minciuni din torbă, uite-aşa, ca să vă mai ţin de vorbă…

Galaţi, 17 decembrie 2008

Cezarina Adamescu


=================================================


POVESTE (ECO)LOGICĂ


Într-o zi călduroasă de vară, o albină zbura fără rost în sus şi-n jos. Era necăjită şi foarte îngrijorată. Pajiştea toată unde ea zburase zglobie, semăna cu o tipsie plină cu flori de hârtie. Cu pungi de plastic şi cu multe gunoaie-morman încât şi fluturii trebuiau scoşi cu arcan din cotloanele lor, să mai zburde din floare în floare, pentru binecuvântata polenizare. Aş, pe pajişte nu se zărea nici măcar un fluturaş!

Iar florile, bietele flori, pe care atât de bine le cunoştea, nu mai aveau nici pic de miros. Ce se-ntâmpla? Uimită, a-ntrebat câteva surate lucrătoare pornite şi ele pe căutare de parfumuri rare de floare.

-Ce-i cu floricelele de salcâm oare, de nu mai sunt deloc mirositoare?

-Soro, nu ştii? Toate florile de pe răzoare, sunt atacate de POLUARE.

-Cum, şi nici o floare nu ne va mai dărui polen pentru ten, miros şi culoare şi mai ales nectar să-l depozităm în hambarul din stup? Oare!

Albina cu pricina, cu numele Lina, era să scape căldăruşa cu polen de stupoare. Ce-ntâmplare!

-Mare necaz, dragi surioare!

-Ce-i de făcut?

-În cazul acesta, nici fluturii nu mai vor să lucreze, să facă polenizare. Au intrat în grevă şi nu mai vor să zboare din floare în floare.

-Exact! Răspunse o gospodină din stup. Nici eu nu mai pot să mă ocup de adunat şi nici de prelucrat. Nici Regina noastră de făcut lăptişor pentru coconaşi…

-Ei, aş!… De ce nu mai poate nici ea să se ocupe de micuţele pupe?

-Uite-aşa, Laptele ei este ca uns cu ulei. Nici culoare nu are, nici gust.

-Dar nu-i just, săriră cu antenele-n soare, surioarele, fiecare. Şi ce să facem noi? Aşteptăm Ziua de Apoi? Ne desprindem de Roi? Evadăm la Poli sau rămânem aici şi ne dăm viaţa obol?

-Bună-ntrebare, dragi albinioare. Cred că trebuie să luăm iute măsuri. Că sunt atâtea guri de hrănit şi, negreşit, timpul nu ne aşteaptă. Acuş vine iarna şi n-o să mai fiu aptă de hibernat, fiindcă n-am pregătit cămara. Trebuie neapărat să fac ceva…

Şi albinele se adunară pe-o pălărie de floare-de-soare şi ţinură sfat.

-Eu am jurat să nu părăsesc acest loc, colţul de rai de pe plai, dar dacă n-o să mai am noroc să culeg polenul pentru ziua de mâine, mă sui în trenul ce duce în altă emisferă. Acolo viaţa-i prosperă, lejeră, găseşti pajişti câte pofteşti. Proaspete, colorate, frumoase, îmbietoare şi foarte, foarte mirositoare.

-Ba, să nu pleci, surată, o interpelă mătuşă-sa, Tina, supărată. Stai aici că nu e de noi să zburăm din roi în roi.

-Mătuşică, am copii de hrănit şi trebuie să fac ceva, negreşit. Cu ce-i fac eu mari, că acuş-acuş suntem şcolari.

-Ei, s-o găsi el în stup câte ceva de mâncat şi de îmbrăcat. Cât despre şcoala de albinuţe s-a deschis în teiul de lângă căsuţe. Dar n-ai să le trimiţi cu burta goală şi fără hăinuţe.

-Mare păcat că tocmai acum MEDIUL e POLUAT – sări cu antenele-n vânt, alta direct pe pământ. Uite, priveşte aici. Nici iarba nu mai e verde şi nici pământul curat şi-ngrăşat. E tare crăpat şi uscat şi n-are pic de vegetaţie pe el. E cheeeel!…

-Da, nici pomi, soro, nu mai sunt, aşa că florile stau direct în curent şi-n bătaie de vânt.

-Păi, cum să nu se ofilească şi să nu se-ngălbenească bietele floricele? Vezi tu ce au la rădăcină? Te-re-ben-ti-nă! Uleiuri, benzină, motorină şi altele cele, vărsate aici de oameni mojoici. Câte REZIDUURI şi câte chimicale nu se varsă pe pajiştea cea mare, în plin soare, aşa să ştii matale!

-Şi ce splendoare era înainte în jur! Aerul era pur, miresmele te îmbătau şi florile tare te mai îmbiau cu polen, de pe stamine, pistil. Aveau un aer nubil, te fermecau cu veşmântul multicolor din petalele lor!

-Uită-te, soro, la frunzuliţele lor cum se scorojesc! Parcă bolesc, parcă-mbătrânesc…

-Da, sărmanele flori. Atât de gingaşe, încât te treceau fiori când te apropiai de tulpiniţele lor, în zbor. Se aplecau din petale, îţi dădeau bineţe, din depărtare, te chemau şi te îmbiau să le săruţi, să le atingi şi polenul să-l guşti.

-Acum doar, măcar, duşmancele muşti să poftească să se apropie de flori din zori până-n noapte cu bâzâituri mincinoase şi şoapte viclene.

-Ca nişte coţofene hoaţe vin şi fură lumina şi polenul din flori şi-apoi, bâââz! Zboară până la nori!

-Ieri am văzut ceva şi mai bizar. Un bondar stătea pe o floare de nu-mă-uita. Dar era mai mare ca ea. Şi el, mai gras, mai burduhănos şi floarea plângea de ţi se frângea sufletul până la os. A îndoit-o şi a strivit-o până a nimicit-o.

-Astfel de tâlhari nu sunt rari. Mereu trebuie să te fereşti de trântori, de bondari, de muşte şi de alţi tâlhari.

-Haideţi să vorbim şi cu Regina noastră-Mamă, care ne aşteaptă cu ochii lipiţi de fereastră.

Astfel sfatul se sparse şi albinuţele-ntoarse la stup, ţup! intrară-n căsuţele lor, după ce-şi şterseră la uşă picioruşele cu zel. Erau foarte curate şi gospodine sărmanele albine. Şi mare necaz căzuse pe capul lor şi le întrerupea din spor. Din munca lor milenară, deloc uşoară. Pentru a ne face miere nouă, celor mici şi mari de pe-aici.

Regina le-a-ntâmpinat în stupul-Palat şi le-a întrebat:

-Ce veşti aduceţi din poiana întinsă?

Căci ea, prinsă cu treburile-n Împărăţie, n-avea cum să ştie ce e pe-afară.

Dar, veste amară primi de la supuse-albinele ei, cărăuşe, expuse la atâtea primejdii şi-n primul rând la îmbolnăvire.

Căci albina bolnavă n-are lecuire. Şi se stinge, când năpasta o-mpinge şi iese afară pentru demâncare, din zori până-n seară.

Le adună pe toate, după îndeletniciri, fără osebiri şi le ceru lămuriri.

Când se convinse că nu era simplu zvon, Regina formă un număr de telefon.

Foarte preocupată, vorbi la telefonul fără fir, amiaza toată. Se sfătui cu cineva care-i răspunse: Da!

Şi-atunci, le spuse supuselor:

Mâine plecăm din stup cu roiul şi cu puhoiul. Nu mai călcăm pe aici, în mediul acesta otrăvit şi poluat de oameni calici. Care cred că mierea se face, pocnind doar din bici. Nouă ne trebuie livezi şi câmpii pline cu flori să zburăm de-cu-zori.

Omul, prietenul nostru credincios, dintotdeauna, ne-a stricat rostul, acuma. Ce lipsă de prudenţă! Ce neglijenţă!

Ne-a distrus casa şi locul, ocoli-l-ar focul şi nenorocul! Mâine-poimâine se va trezi cu o pajişte fără albine! Fără miere, fără lăptişorul de matcă şi fără polen indigen, ca-ntr-un desen prost făcut. Şi va trebui s-o ia de la-nceput.

Să se-nveţe minte că natura niciodată nu înşeală, nu minte. Şi i-a dat atâtea avertismente! Nimic n-a-nvăţat. Şi iată, natura s-a DETERIORAT.

Ce poate fi mai urât şi mai trist? O pajişte fără de fluturi, fără albine?

Câtă durere, câtă ruşine! mai spuse Matca lăcrimând. Şi albinele toate ascultau suspinând.

A doua zi au plecat în Emisfera Nordică unde s-au aşezat într-un roi adevărat, şi-au făcut casă şi dependinţe şi multe locuinţe numite chilii.

Şi mai trăiesc şi azi. Sau mai ştii? Dacă omul a pătruns şi acolo, la Pol, ele iarăşi vor lăsa stupul gol. Şi-au tot peregrinat spre un loc NEPOLUAT, viaţa-ntreagă, doar aşa, omul modern să-nţeleagă că distruge ECHILIBRUL NATURAL, ceea ce nu-i normal. Nu-i normal.

AVERTISMENT. Dumnezeu când le-a creat anume, toate erau plăcute şi bune.

Acum, nimic nu mai e din ce-a fost la-nceput şi omul va pierde şi ce nu a avut…

Galaţi, 21 noiembrie 2008 CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: