-Luna Pădurii. Cezarina Adamescu:,,Prietenul meu, Vasilică”

Nu ştiu când şi cum, o idee a prins viaţă în inima mea. Era în primăvara anului 1984. Nu era o idee nouă, dar acum, mă presa, nu mai aveam linişte.

Trebuie să sădesc un pom! – mi-am zis, ca să nu am sentimentul că am trăit degeaba. Până acum, toate încercările, eşuaseră. Ori eu nu prea le luasem în serios. Dar dorinţa, se ascunsese într-o cută a creierului şi acum, încolţea.

Dar unde? – m-am întrebat, fiindcă eu stau de peste 30 de ani la bloc. În faţa blocului turn, situat într-un cartier central lângă malul Dunării, nu era chip, pentru că trona un plop înalt, care bătea cu crenguţele în geamul de la etajul 4. Exact ca şi copacul Gică al lui Nichita, care făcea plecăciuni la comandă şi într-o zi, bătrânul l-a ameninţat că-i dă cu o vrabie peste bot dacă nu face o plecăciune!

Pe plopul din faţa scării mele l-a tăiat deunăzi municipalitatea, deşi nu era chiar atât de bătrân. Să fi avut vreo 25-30 de ani! (Poate ningea prea mult la începutul verii?).

Şi viz-a-viz, toţi teii, în vârstă de 40-50 de ani, groşi de 60-70 cm în diametru, fuseseră retezaţi în aceeaşi zi, într-o campanie furibundă, rămânând doar muşuroaie de talaş roşcat, pe care-şi făceau nevoile câinii comunitari.

Ideea de a sădi un copac mă obseda, astfel că nu mai aveam linişte. Într-o zi, mi-am cumpărat din piaţă un pui de vişin şi l-am dus la ţară, la nişte rude prin alianţă.

I-am pus numele Vasilică. N-aş şti nici acum de ce.

Mi s-a părut foarte potrivit pentru el acest nume şi aşa i-a rămas.

Cu mult elan (tineresc încă!) m-am aşternut pe treabă. L-am cărat cu braţele peste Dunăre, pe bac, apoi, cu mare grijă, în maşină, să nu-i rup crenguţele firave. Îl legasem cu delicateţe şi-l purtam ca pe un trofeu. Era doar pomişorul meu pe care urma să-l plantez.

Ajunsă la destinaţie, mi-am aruncat celelalte bagajele şi m-am pus pe treabă. Am săpat (eu nu ştiu să sap, dar atunci am săpat cu râvnă, până am făcut băşicuţe la palme), o gropiţă apreciabilă în curtea gospodăriei unde mă duceam mereu. Am proptit bine vişinelul firav în pământul reavăn şi l-am astupat bine, bătătorind pământul, mai întâi cu palmele, apoi cu picioarele. Apoi l-am stropit, atât cât şi-a potolit setea şi cât a vrut pământul să primească. I-am pur şi o proptea dintr-un ţăruş găsit în grădină. Mă simţeam răspunzătoare de pomul meu, precum Micul Prinţ de Floarea lui de pe asteroidul de unde venea, căreia îi pusese chiar şi un clopot de sticlă, să nu sufere de curent.

Apoi i-am legat frumos o fundiţă roşie, ca să nu mi-l deoache cineva.

Eram tare mândră de Vasilică al meu!

Nu ajungeam bine cu maşina (între timp achiziţionasem un Fiat 1100 D, dar nu eram aşa de mândră de el ca de copacul meu) – în comuna dobrogeană, peste Dunăre, – că mă repezeam în colţul de bătătură, unde mă aştepta Vasilică. Parcă eram vulpea îmblânzită de Micul Prinţ care venea la întâlnire cu două-trei ore înainte şi pentru care Micuţul era „fără de seamăn pe lume”.

Îl întrebam de mai face, vorbeam cu el orice. Ştia să asculte cu luare aminte. Şi, mi se părea, de fiecare dată, că-mi dă bineţe. Înmugurise, dăduse câţiva lăstărei cruzi, care mă emoţionau grozav, fiindcă-i arcuia vântul în răspăr şi atunci aveam mare grijă să nu-mi smulgă copăcelul din rădăcină. Dar el se mlădia şi se ţinea tare pe poziţie. S-a prins temeinic cu firavele lui rădăcini şi n-a mai vrut să plece. Totdeauna m-au emoţionat mugurii până la lacrimi.

Al doilea an a înflorit. Mici inflorescenţe, bucheţele albe cu floricele mărunte, suav parfumate. Mi-era milă să le şi ating, de teamă să nu se sfărâme. Le dezmierdam tot timpul iar cei din casă mă socoteau puţin plecată în nouri. Îmi plăcea, mai ales, când floricelele îşi scuturau petalele şi începea o fabuloasă ninsoare-n văzduh.

Desigur că floricelele au căzut şi n-a rodit. Deşi ştiam asta, am simţit o uşoară strângere de inimă. Avem să mai aştept un an până să rodească.

Şi a rodit, câteva fructişoare mici, fără gust, pe care copiii le-au smuls cu sălbăticie, încă de când erau cât un sâmbure de cireaşă verde. Le-au mâncat crude. Ştiam că le plac verzăturile, aşa că nu m-am supărat prea tare pe ei. Mai ales că Vasilică locuia chiar în bătătura lor. Cu gazdă, adică. Flotant.

Era, cum s-ar spune, proprietatea lor privată. Eu eram pe acolo, frunză în vânt, venetică. „Nu e din vacile noastre!” a zis un unchi prin alianţă, Nenica, octogenar care, de câte ori era întrebat de cineva, cum o duce, răspundea mucalit: „Mai bine ca sub pământ!”

Şi chiar dacă plantasem un pomişor, în pământul sărac şi bătătorit al curţii, precum cuiul lui Pepelea, tot străină de locul acela eram socotită.

Însă eu aveam de-acum un prieten. Pe Vasilică. Nu mai eram singură. Amândoi, făceam o pereche grozavă. Şi el venit de „aiurea”. Nu era „titular de contract” în curtea aceea.

Vorbeam cu Vasilică, ori de câte ori ajungeam la Jijila. Încă de la poartă îl întrebam:

-Ce mai faci, Vasilică? Ce mai e nou pe aici?

Şi Vasilică, îmi răspundea, din toate căpşoarele frunzuliţelor sale. Mă ataşasem de el. Mi-era tare drag şi abia aşteptam să ajung acolo, să stăm „de taină”. I-am împărtăşit chiar câteva secrete. Ştiam că e un pomişor de nădejde şi n-o să mă divulge casnicilor.

Din timp în timp îi reînnoiam funda roşie şi-i făceam un benghi pe trunchi cu cărbune, să nu cumva să fie deocheat şi să se usuce. Îl văruiam cu alb şi-i făcusem chiar şi ţarc, să fie ferit de câine şi de orătăniile care ciuguleau la rădăcina lui.

Dar, sătenii, nu au ochi pentru pomii lor. În grădină au destui. Dacă se usucă unul, mare pagubă! Nici măcar nu se cunoaşte. De dat nume la pomi, nici pomeneală. Era socotit o nebunie. De stropit, îi stropea Dumnezeu, când şi când. Nimănui nu-i trecea prin cap să ducă o găletuşă cu apă la rădăcina lui.

Când am mâncat primele „vasilici” de la pomul meu, mi-au dat lacrimile. Mi s-au părut a fi cele mai bune fructe din lume.

Le-am mâncat cu grijă, cu parcimonie, să nu se termine aşa repede. Voiam să mai opresc, să le mănânc mai târziu, să mă bucur de dulceaţa lor acrişoară, de mustul roşu care-mi curgea pe bărbie. Nu-l ştergeam imediat pentru că-mi aduceam aminte de harbujii mâncaţi „pe spartelea”

în copilărie când ne mânjeam cu suc roşu până la urechi ca nişte purceluşi şi mama spunea să mergem imediat să ne spălăm pe mâini şi pe faţă că o să facem păduchi mari care ne vor trage de păr până la Dunăre.

Da, Vasilică avea gustul dulce-acrişor al copilăriei.

Nimeni nu lua în seamă ce fac eu în grădină, fiind cu toţii preocupaţi cu demâncarea, cu sporovăitul, cu veştile de la Galaţi, cu noutăţile din sat, cu închinatul păhăruţelor cu licoare neagră şi puţin înăsprită.

Eu mă întreţineam în legea mea, cu Vasilică.

Câţiva ani după aceea, tot într-o primăvară, când trebuia să mă duc să-i văd floricelele prietenului meu, s-a întâmplat ceva ireparabil care m-a împiedicat să mai merg la ţară la Vasilică.

Era 14 martie 1987.

De atunci, n-am mai fost niciodată acolo. Şi simt ca o trădare, faptul că nu l-am mai vizitat, că nu mai ştiu de el cum arată, cât de înalt s-a făcut, dacă n-a fost smuls cu brutalitate din pământ şi azvârlit în foc, dacă nu l-a lovit trăsnetul. Astfel mi-am pierdut prietenul şi am avut sentimentul frustrant, că mi-am smuls din suflet, cu tot cu rădăcini, poate singurul copac pe care l-am simţit pe de-a-ntregul al meu. Care ştia să m-asculte cu atenţie, ca nimeni altcineva, binevoitor şi prevenitor şi să tacă la timp, dându-mi bineţe din frunze.

Sufletul lui mă cheamă necontenit, căci şi arborii au suflet. Dar eu nu mai ştiu demult drumul.

De ce mi-am amintit astăzi despre Vasilică „al meu”?

Poate pentru că se apropie ZIUA ARBORELUI, LUNA PĂDURII, poate pentru că se împlinesc 22 de ani de când l-am văzut ultima dată pe Vasilică…

Poate din alte motive. Oricum, primăvara e un bun prilej de aducere aminte. Şi, mai ales, un bun prilej de a sădi un alt arbore, altundeva, pe care să-l iubesc la fel, sau poate mai mult. Poate cu acelaşi nume, ori cu altul, să-l îngrijesc, să-i urmăresc creşterea şi să mă bucur nespus de el, că există, dându-mi certitudinea, că nu am trăit degeaba.

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 12 martie 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: