– Mircea Ionescu:,,Bursucul”

Aşa cum v-am spus, am avut marele noroc să-mi fac ucenicia alături de nişte mari seniori ai vânătorii. Suflete mistuite de dorul unei partide de vânat de altă dată, pline de nobleţe şi respect pentru…fiara hăituită, în care vedeau un autentic şi nepreţuit adversar. Fiu, nepot, strănepot de vânători, aveam patima în sânge şi chemarea tainică a depărtărilor în suflet. Era, cum să vă spun, vânător înnăscut, nu făcut!…

Primele mele ieşiri „în teren” au fost la turturele, prepeliţe, becaţine, raţe, gâşte, pânde la ţap în frumoasele nopţi ale sfârşitului de vară, ceasuri în care răbdarea, cu tot chinul ei, îţi era îndulcită cu pepeni răscopţi şi struguri abia daţi în pârg. Iepurele se afla în coada listei, ca un prost şi netrebnic care, stârnit de gonaci, îşi venea drept în buza puştii.

Pentru vânătoarea „la picior”, cu farmecul ei anume, mă născusem prea târziu!…Dar, erau încă destule frumuseţi de cules din această nobilă artă care venea către noi din vremuri vechi, când bărbaţii se ocupau numai cu vânătoarea şi pescuitul…Multe şi felurite!…

-Vânătoarea, dragă Copile, îmi spunea adesea blândul moş Vasile, subţiindu-şi ochii albaştri ca şi când ar fi vrut să pătrundă în hăul amintirilor din anii tinereţii sale, nu  înseamnă să ridici arma la umăr şi să tragi în tot ce-ţi iese în cale! Înseamnă, în primul rând, linişte,  încântare, odihnă şi speranţă. Înseamnă meşteşug, ştiinţă chiar. Şi, nu este neapărat nevoie ca tolba să-ţi fie plină la întoarcerea acasă, ci sufletul, cu nepreţuitele frumuseţi ale câmpului.

„Examenele” de la începutul primului meu sezon de vânătoare le trecusem cu bine. Reuşisem să sparg cincisprezece, şaisprezece talere din douăzeci şi cinci la poligon, pierdeam cam două cartuşe ca să dobândesc o turturică, la raţe şi gâşte dovedisem răbdare în a nu trage decât atunci când vedeam ochii, ori labele păsărilor. Una peste alta, eram un elev ascultător şi îndemânatic, gata oricând să-mi iau rucsacul în spate şi puşca pe umăr şi…Doamne-ajută!…

Aşa că, într-o după amiază, când telefonul a sunat scurt şi în receptor am auzit şoapta de taină a lui moş Vasile: „Copile, vezi că mâine mergem la sitari!…” am început să tremur de emoţie. Am cerut lămuriri şi mi s-au dat.

-A primit Doctorul telefon că, au căzut „cobiile” în pădurea Buciumenilor. Să fii la patru dimineaţa în faţa farmaciei din colţul străzii. Alic mic: 2-2,5 şi cartuşe destule, fiindcă, de-om da peste ei, se trage mult!…

Doctorul era unul dintre corifeii tagmei noastre vânătoreşti de prin partea locului. Om în jurul vârstei de cincizeci de ani, spirit fin şi elevat, mic şi ager ca o nevăstuică, avea o…vorbă bună pentru toţi năpăstuiţii care îl căutau şi îi solicitau sprijinul în virtutea funcţiei sale de şef la „Sanepid” şi a cunoştinţelor din lumea medicală. Era iubit şi preţuit nu numai ca vânător, ci şi ca pescar sportiv. A vâna sau a pescui lângă el era o mândrie pentru orice tânăr. Dacă mai adaug că era unul dintre puţinii, foarte puţinii medici primari care nu avea maşină personală în anii aceia, cred că am spus destule!…

Deci, am început să tremur de emoţie şi nerăbdare, semn că psihicul meu ajunsese într-un echilibru…normal, adecvat momentului.

Orele rămase până dimineaţă le-am dedicat studiului. Am citit şi recitit tot ce aveam  prin bibliotecă în materie, pagini scrise de condeie recunoscute şi vânători cu mare experienţă. La  marginea nopţii, ştiam destule despre această pasăre tainică. Mai ales, ţineam  minte că i se zice sitar, fiindcă trece cu uşurinţă prin…sita alicelor… Şi că, la o astfel de vânătoare starea ciorchinarului depinde de o…clipă şi o alică. Aveam încă destule nedumeriri, dar…fie ce-o fi! Haida, hăi…înainte!…

După un drum de aproape o sută de kilometri, zorii ne-au aflat într-un colţ al pădurii Buciumenilor, rămăşiţă stingheră din vechii codri ai Moldovei de jos. Pădurea de stejar se întindea dinspre Lunca Siretului spre dealurile Nicoreştilor şi ale Poienei, care păstrau încă zidurile de piatră ale fostei cetăţi dacice şi mai apoi romane, Piroboridava.

În jurul nostru era o linişte de altar părăsit. Cerul dimineţii era înnourat, vlogul toamnei stătea în cumpăna caierelor vinete ale aburilor purtaţi de un vânt uşor, iar noi patru: nea Titi, Doctorul, moş Vasile şi eu, îl ascultam uluiţi pe Siminache, paznicul de vânătoare care, cu o infinită precauţie, ne lămurea că… „sitarii au fost, din belşug, zilele trecute, s-ar putea să se mai afle încă, fiindcă, este ştiut că, această pasăre astăzi e, mâine nu mai este ca, peste o zi, două, să fie din nou!…”

-Păi, măi omule, la ce ne-ai mai dat atunci telefon să venim atâta cale, când benzina este drămuită şi numai noi ştim cum am adunat-o să ajungem până aici?! întrebă răstit nea Titi, neam de soacră pusă veşnic pe arţag.

-N-aţi făcut rău că aţi ajuns până aici, zâmbi Siminache, clipind şiret dintr-un ochi. Săptămâna trecută mi-am cules via şi, tot cam pe atunci, un netot de batal, să fi avut vreo doi ani, şi-a rupt piciorul, aşa că pastrama lăsată o vreme la saramură, cu cimbru destul şi mujdei de usturoi, e taman  cum ar trebui să fie la un tulburel care pişcă la limbă şi îţi înmiresmează cerul gurii.

Bună şi pastrama, bun şi tulburelul, da’ noi vroiam sitari, că pentru asta ajunsesem tocmai aici! Mai ales eu, care mă aflam la prima mea vânătoare de felul acesta.

-Dacă tot am venit, eu zic să încercăm, spuse nea Titi, privind cu ochii îngustaţi coasta plină cu tufani, care se întindea de la marginea pădurii până spre malul Siretului. Poate găsim şi porumbei, vreo turturică rătăcită, cine ştie!…Hai s-o pornim!

Ne-am răspândit în trăgători şi am început să ţesem rugăriile, scuturând tufanii şi călcând uşor, fără grabă, să poţi pune focul imediat ce pasărea  îşi va lua zborul.

Ştiam din lecturile mele că aşa trebuie făcut. Ştiam, dar am uitat, când prima minge brun-roşcată a sărit ca dopul unei sticle de şampanie, băgând spaima în mine. Cât ai clipi din ochi a trecut după prima tufă la dreapta, de următoarea la stânga şi a ţinut-o tot aşa…”unul pe faţă, unul pe dos”, până s-a pierdut în depărtare. Focul meu de puşcă n-a avut alt merit decât să-i vestească pe ceilalţi că ridicasem primul sitar. A tras şi moş Vasile în el, dar, cu acelaşi folos.

Mă luase bătrânul cu el către luncă; pe Doctor, nea Titi şi paznic îl zăream pe coastă şi, cam asta era amplasarea în teren când s-a auzit ţipătul scurt de spaimă a lui moş Vasile, amestecat cu zgomotul unor crengi rupte:

-Aoleuuuu!…E turbat!…Sări Copile, că-i turbat!…Am alergat cât am putut de repede prin încâlceala de tufe şi, bine am făcut, fiindcă am fost martor la o întâmplare cum…nu s-a mai văzut!…

Căzut într-o viroagă destul de adâncă, fără armă în mână, moş Vasile era încolţit de un bursuc, arţăgos nevoie mare, care, la fiecare atac smulgea câte un petic din frumosul costum de vânătoare al profesorului meu în ale vânătorii.

-Trage!…Trage odată, că mă sfâşie fiara! E turbat!…

Unde, şi, mai ales, cum să tragi, când locurile se schimbau ca un cadril, iar între mine şi bursuc era o încâlceală de crengi care îmi puteau împrăştia îngrozitor alicele, dându-le traiectorii neaşteptate. Palid de emoţie, tremurând din tot trupul, am făcut şi eu ce mi-a trecut atunci prin minte.

Am început să strig cât mă ţineau plămânii şi coardele vocale la cei de pe coastă şi să arunc cu bolovani, rupţi din buza malului, în „agresor”. El însă, îşi vedea metodic de treabă: haţ! şi încă un petic de pânză zbura din costumul lui moş Vasile. Şi, iar haţ! o nouă ruptură brăzda pantalonii!…În care timp „profesorul”, mai mult în brânci decât în picioare, încerca să se apere cu un vrej de lumânărică, de atacurile fiarei.

Când s-au apropiat şi ceilalţi, în mare fugă, de se cutremura pământul sub cele peste o sută de kilograme ale lui nea Titi, bursucul a pierit spre coada râpei, pe sub nişte tufani şi rugi de mure. Până să ridic eu arma, până să trag, dus a fost.

-Măi, oameni buni! se tânguia moş Vasile, după ce am reuşit să-l scoatem din viroagă. De când e lumea şi pământul n-am auzit de un bursuc care să se dea, aşa la vânător!…El trebuia să fugă de mine, să dispară într-o clipită, să-şi salveze viaţa, nu să mă…să mă…

Şi drept urmare a celor ce vroia să spună, arătă plin de mânie şi uimire, spre costumul lui de vânătoare care părea ieşit dintr-o maşină de tocat carne.

-Păi, n-am dreptate?

Râdeam cu toţii, şi de întâmplare, dar şi de felul în care atârnau flendurile pe picioarele lui moş Vasile.

-Ai perfectă dreptate! îl consolă nea Titi, ştergându-şi lacrimile cu podul palmei. Trebuie să fi fost vreun puiandru, care încă nu învăţase această…regulă de aur! Iartă-l şi dumneata, că,  nu şi-a dat seama ce face!

Şi moş Vasile, bun la inimă, cum era, l-a iertat pe bursuc…

(Text reprodus din volumul: MIRCEA  IONESCU, „BRACONIERUL” – Povestiri de vânătoare – Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: