– Mircea Ionescu:,,Farmecul vânătorii”

Apropierea lui august aduce o mare nelinişte în sufletele tuturor adoratorilor zeiţei Diana. Pentru că, august înseamnă deschiderea oficială a unui nou sezon de vânătoare. Câte gânduri, câte speranţe, câte planuri privind organizarea unor expediţii cinegetice, care mai de care mai mănoase, nu se leagă de el!

„Ehei! îi auzi pe mulţi spunând. În anii trecuţi, a fost cum a fost. Acum însă, sunt raţe, domnule!…Câmpul e plin de prepeliţe!… Iar despre iepuri…ce să-ţi mai spun?! Alaltăieri am venit de la Cuca, pe la unsprezece noaptea şi, în nici treizeci de kilometri, mi-au trecut prin farurile maşinii vreo opt, nouă şoldani. Mai mulţi decât şoarecii, zău aşa!…”

Cumplită vrăjitorie! Simplu de  înţeles pentru cei…contaminaţi de patimă, greu de explicat altora…

Aşa că, afară este încă noapte adâncă, când puştile se scot din lăzile blindate în care au zăcut din martie până acum, se scot de la naftalină costumele meşteşugite în felurite chipuri, în culori care să asigure o cât mai perfectă mascare în teren, rucsacurile sunt burduşite cu crudităţi şi hrană rece, penele de la pălărie sunt aşezate puf lângă puf şi, astfel mascaţi, „copiii” nădejdilor, adeseori deşarte, solitari ori câte trei, patru în grup, pe biciclete, motorete, autoturisme, autobuze sau trenuri o apucă spre cărările tainice ale pădurilor şi bălţilor, acolo unde se pierde măsura timpului, a distanţelor, ori a limitelor îndurării omeneşti.

Da, a îndurării omeneşti!… Fiindcă, arătaţi-mi un necontaminat de patima vânătorii, sau a pescuitului care ar sta de bunăvoie şi nesilit de nimeni câteva ore în ger şi vânt, aşteptând ieşirea roşcatei ori a bursucului din vizuină, o zi întreagă pe o fragilă cahulă de papură, mustind de apă, nădăjduind că…”de data asta” răţoiul îi va veni în bătaia puştii sau crapul va muşca din cubuleţul de mămăligă pregătită cu atâta dichis!…

Dar clipele petrecute seara,  în jurul unui foc, când problemele cele mari ale vieţii noastre de toate zilele sunt uitate, când felurite întâmplări, una mai năstruşnică decât alta, sunt date la iveală şi, mai ales, crezute, în timp ce un vânt cald îţi mângâie obrajii, iar stelele îţi par ţinte de  argint  ce susţin borangicul cerului deasupra ta.

Farmecul vânătorii nu poate fi cuprins în cuvinte. Aşa că, deşi multe condeie ilustre s-au străduit să ne încânte sufletul cu minunate întâmplări, au mai rămas destule de povestit, chiar dintre cele cum „nu s-au mai văzut vreodată!…”

Bunăoară, puteţi crede povestea în care au fost împuşcate raţe pe vârful unui munte?!…Da, acesta este adevărul! Am fost martor şi, într-un fel, parte păgubită la asemenea întâmplare. Ascultaţi-o!

Era în  ziua în care se deschidea vânătoarea de raţe şi gâşte. Făcusem vorbele, în principiu, cu grupul nostru, stabilisem cu aproximaţie ora plecării spre baltă şi acum stăteam ca pe ghimpi în faţa televizorului, aşteptând semnalul.

Telefonul a bâzâit scurt. L-am ridicat din plonjon  şi l-am dus la ureche. Gest inutil fiindcă, în liniştea care se lăsase în cameră, s-a auzit clar şi puternic glasul răstit al lui nea Titi:

-Copile, mergi?

Jos mă aştepta maşina. La volan, nea Titi. În spate, Doctorul şi Moş Vasile. Direcţia, Grindul Crapinei, unde, aflase moşul de la un localnic venit în piaţă să vândă zarzavaturi, este un joc de raţe şi gâşte nemaipomenit!

-Cârduri şi cârdane, Copile! Ceva de vis! Spunea băltăreţul acela de la Rachelu, om serios, avea legăturile de mărar cu un deget mai groase decât ale precupeţelor noastre, că seara vin păsările de se…întunecă cerul! Cică, acum vreo câteva zile, doi vânători din oraş au împuşcat atâtea gâşte şi raţe, de au fost nevoiţi să închirieze măgarul unui cioban ca să-şi transporte vânatul până la staţia de autobuz. În astă seară, îşi frecă el mulţumit palmele, oameni ne facem! Poate rămânem şi la zborul de dimineaţă. Cel puţin, să ştim că am dus o treabă până la capăt. Ce spuneţi, domn’ Doctor, rămânem?

Doctorul era sceptic, ca întotdeauna, dar nu descurajant:

-Păi, ştiu eu, moş Vasile, ce-o fi acolo! Văzând şi făcând!

-Este! se îmbăţoşă bătrânul. Ehei!… De când voiam eu să fac o pastramă din piept de gâscă afumat!… Doamne, ce minunat este!…Cred că acum a venit şi sorocul ei!…Fac o afumătoare la tine în curte, Titi, cum rece, două, trei zile şi să vezi ce minune iese!

Nea Titi aprobă nepăsător; pentru el, vânătoarea însemna mai mult decât mişcare în aer liber, reîntâlnirea cu întinderile nesfârşite ale câmpului în care îşi petrecuse copilăria, cu nopţile calde ale verii, pe care atunci le trecea ducând caii la păscut, în timp ce eu ardeam de nerăbdare şi speranţă ca flacăra unui rug.

Uitasem de toate şi, în faţa ochilor minţii, nu vedeam decât roiuri de raţe şi gâşte care umpleau cerul, răscolind liniştea bălţilor cu ţipetele lor.

Pe bacul care ne transporta peste fluviu, am întâlnit un „brânzoi”, adică un tânăr aflat la prima sa vânătoare. Specia este uşor de recunoscut. Echipamentul sclipeşte pe el, tocul de piele în care îşi poartă puşca este nou, la pălărie are un pumn de insigne care sperie vânatul de la un kilometru, iar pe chip poartă un fel de uimire mândră, ca şi cum ar vrea să spună: „Oameni buni, ştiu cum o să fie, dar nu ştiu cum e!”

După ce ne-a dat câteva ocoale prudente, expunându-şi întreg „harnaşamentul” din faţă şi profil, s-a apropiat de noi şi, cu o infinită timiditate, ne-a rugat să-i recomandăm un loc unde să-şi facă o pândă şi să poată trage şi el câteva focuri în cârdurile de raţe.

-Băiete! i-a spus nenea Titi, privindu-l seniorial şi bătându-l încurajator cu palma pe umăr. Dacă ţii să agăţi în astă seară câteva raţe la chiorchinar, du-te şi-ţi fă pânda pe vârful Muntelui Crestat, care se ridică la câteva sute de metri de Popina. Când o începe diseară „Verdunul”, raţele speriate vor trece  din japşele astea spre bălţile Jijiei, peste munte, de-o să le poţi doborî şi cu insignele de la pălărioara matale!…Clar?

Tânărul ne-a mulţumit cu atâta căldură, încât nu ne-a lăsat inima să nu-l luăm cu noi cale de vreo trei kilometri, până la locul stabilit. A coborât la poalele bătrânilor Hercinici, iar noi ne-am văzut de drum, făcând mare haz de ostenelile lui zadarnice:

-La de-alte ăştia le mănâncă pasărea bobul din palmă! se amuza moş Vasile, lovindu-şi palmele una de alta, a mare mirare. Doamne, cât este de naiv!…Cum de-a crezut el că vor veni raţele în vârful muntelui?!…

Să-l fi luat cu noi, în locurile acelea, să vadă şi el, la prima vânătoare, ce înseamnă cu adevărat joc de raţe şi de gâşte. Nu te-ar fi uitat, măi Titi, toată viaţa!

Numai că, din locurile acelea, cum nu se putea mai bune şi mai mănoase, ne-am întors cu vreo trei raţe, doi fluierari şi o lişiţă…sinucigaşă, în care moş Vasile, schimbându-şi pe rând ochelarii, a tras vreo patru focuri, sub privirile ei uimite şi pline de reproş. Eram toţi numai oţet şi fiere. Se înţelege că am fost unanim de acord să nu mai petrecem noaptea în baltă, dând „vamă de sânge” ţânţarilor şi tăunilor, ca să prindem jocul de dimineaţă. Eram deplin încredinţaţi despre ce avea să fie atunci.

Dar, cum zilei se pare că nu-i erau de ajuns răutăţile ei, la „Trecere bac” dăm peste flăcăul nostru, încărcat cu raţe. Nu ştia cum să ne mai arate recunoştinţa lui pentru sfaturile „competente” pe care i le-am dat:

-Nu mi-ar fi trecut prin minte!…Nu m-aş fi putut gândi să-mi fac pânda pe vârful muntelui!…A fost ceva!…Veneau, domnilor, ca roiurile de albine!…Din păcate, nu am avut la mine decât cincizeci de cartuşe. Pe toate le-am tras!…Unele au căzut mai departe, n-am mai fugit după ele. M-am mulţumit cu douăsprezece. Abia le-am putut căra în spate până aici!…

Ne-am privit, muţi de supărare şi de uimire. Apoi, după câteva clipe, am început să discutăm despre cu totul altceva. Eu m-am interesat de adresele celor mai bine aprovizionate aprozare. Nea Titi ne-a întrebat dacă n-am auzit că au venit turturelele pe dealurile Vlădeştilor. Doctorul în început să povestească cum a împuşcat el prima vulpe, pe când avea doar cincisprezece ani, iar moş Vasile şi-a amintit că uitase în după amiaza aceea să-şi facă şedinţa de diaflux…

Singura noastră consolare era faptul că, peste câţiva ani, nimeni nu-l va crede pe flăcău să fi împuşcat raţe pe vârful Muntelui Crestat.

Şi totuşi, le-a împuşcat. Asta-i vânătoarea!…

(Text reprodus din volumul: MIRCEA IONESCU, BRACONIERUL – Povestiri de vânătoare, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: