– Mircea Ionescu:,,Hoţul”

Zicala: „Ai câine bun, ai vânat din belşug!” îşi are poveştile ei pline de farmec şi întâmplări ciudate, adeseori hazlii, sau încărcate cu adevăruri dureroase, triste amintiri ale unor vremi apuse, când umiliri de tot felul loveau fără cruţare chiar şi ele mai nobile pasiuni.

Cu un deceniu şi ceva în urmă când, pentru stimularea creşterii câinilor de vânătoare, mai marii tagmei vânătoreşti au hotărât să elibereze autorizaţii pentru împuşcarea „la picior” a fazanilor şi potârnichilor numai deţinătorilor de câini omologaţi, au început să apară prin urbea noastră diferite exemplare canine, care mai de care mai nobile, mai frumoase şi mai promiţătoare, aduse de la sute de kilometri; pui cumpăraţi din canisele Asociaţiei Generale ori de la crescători particulari renumiţi, cu bani grei.

Numai că, oricât de dotat ar fi fost căţelul şi oricât de celebri părinţii lui, dacă stăpânul  nu se ocupa de dresaj cu răbdare şi perseverenţă, mare lucru nu ieşea din el. Poate de aceea mulţi câini de rasă nu şi-au onorat blazonul.  Am văzut pointeri superbi, ca alură, pornind-o de nebuni peste câmp şi întâlnindu-se cu stăpânii seara, în gară.

Sau braci care mai întâi mâncau două-trei turturele şi apoi se apucau de lucru, fără nici o tragere de inimă. Minuni au fost destule, fiindcă stăpânii, ori nu cunoşteau  principiile dresajului, ori nu aveau timpul necesar să se ocupe de câine.

Poate şi din această cauză, prin părţile noastre, n-au intrat în legendă nici cockerii, nici bracii nici foxterierii, ci Hoţu  lui Gogu Alistir, o încrucişare bizară între un setter irlandez şi cea mai autentică potaie românească de maidan. Prietenul meu îl zărise într-o seară în curtea unui gospodar şi îşi dădu seama că acel căţel, care se juca zglobiu cu alţi patru fraţi de-ai lui, are ceva rasă în el. Drept care se oferi să-l cumpere, plătind pe el…două raţe sălbatice, spre bucuria cetăţeanului, care  i l-ar fi dat  şi gratis, numai să scape de el din ogradă.

Gogu era un împătimit al vânătorii, care îşi făcuse ucenicia pe vremea când oamenii săraci îşi făceau rost de o armă veche de…o sută de ani şi mai bine, pe care o încărcau pe la gura ţevii, în vremurile de după război, chiar cu pulbere de brand, iar în loc de  alice purtau plumbi de sigiliu tăiaţi în patru. Bun ochitor, harnic la picior şi foarte priceput în căutarea locurilor de pândă, era o plăcere să vânezi cu el. De meserie, era pompier într-o întreprindere care…nu prea lua foc. Aşa că, având destul timp la dispoziţie, s-a ocupat zi de zi de Hoţu, reuşind să scoată din el, în vreo doi ani, un câine excelent, bun la toate.

Gogu era tare mândru de el şi-l trata pe câine cu aceeaşi grijă şi dragoste pe care o arăta faţă de copiii lui. Poate şi din această cauză, întâmplarea pe care am s-o povestesc l-a marcat atât de profund, încât a fost bolnav de supărare o săptămână.

Într-o toamnă, la vremea când potârnichile erau numai bune să „privească” în lungul torţii ceaunelului de tuci, Gogu apare în uşa Filialei de vânătoare, târându-l pe Hoţu după el.

-Ei, Gogule!? întrebă secretarul tehnic, privind mirat spre arătarea patrupedă. Ce te doare?

Gogu îşi scoase pălărioara de pe cap şi, punând-o în dreptul inimii, vorbi timid:

-Am venit să-mi înscriu câinele şi să-mi daţi şi mie autorizaţie pentru potârnichi şi fazani…

-Care câine?! a tresărit „tehnicul”, simţind semnele certe ale unui preinfarct. Cred că nu despre ăsta e vorba!?

-Ba, acesta! Îl cheamă Hoţu şi are doi ani! Priviţi-l! Rasă pură!…Os domnesc!..Aur de douăzeci şi patru de carate!…Mă costă o avere!…

Secretarul filialei s-a ridicat, zâmbind, de la biroul său, i-a dat târcoale lui Hoţu, l-a măsurat, l-a cântărit din ochi, l-a cercetat în felurite chipuri şi, în cele din urmă, a vorbit, oftând din rărunchi:

-Măi omule! Noi înscriem şi dăm ecusoane numai raselor omologate, cu certificate de naştere şi pedigriuri confirmate…Câinele tău, după cum arată, pare…

-Pare! a sărit Gogu, jignit în amorul propriu, dar să vedeţi de ce-i în stare! Ce ştie să facă! De doi ani îl lucrez! Daţi-mi voie să vă demonstrez! E ceva de…poveste!

Şi, nici una, nici două, a început să ne dacă la toţi câţi eram acolo, demonstraţia calităţilor lui Hoţu. Ce mi-a fost dat să văd atunci şi acolo, nu mi-am închipuit că se poate!

Batiste ascunse prin sertare şi găsite de Hoţu în câteva secunde, canadiană lăsată la colţul străzii şi păzită cu străşnicie preţ de o jumătate de oră, pisici ameţite la containerul pentru gunoi şi aduse la baza rucsacului. Mai mult decât atât, la malul fluviului, Gogu ne-a lăsat câinele legat cu lesa şi a plecat strigându-ne:

-Porniţi după mine cam după un sfert de oră. Mă duc să mă ascund! Câinele o să mă găsească!…

Şi, într-adevăr, Hoţu a luat urma stăpânului şi l-am găsit pe Gogu la „Terasa Dunării”, cu o halbă de bere în mână, râzând cu gura până la urechi. Era tare fericit…Experimentul reuşise de minune, iar Hoţu se dovedise a fi un câine deosebit.

Dar cum secretarul tehnic era unul pentru care…”actele vorbeşte”, sărmanul Gogu nu a putut dobândi nici ecusonul  „câine de vânătoare ocrotit de lege”, nici mult râvnita autorizaţie pentru fazani şi potârnichi. A plecat la masă, strigându-ne sfidător:

-O să mai auziţi dumneavoastră de câinele ăsta!… Veţi mai auzi!…

Şi am auzit destule!…O lună i-a fost de ajuns lui Gogu să fac din Hoţu cel mai mare…hoţ de vânat străin din câţi am cunoscut. Porumbei şi turturele luate din faţa vânătorului, fără ca acesta să simtă, raţe „aripate” scoase din apă, iepuri răniţi prinşi de Hoţu şi căraţi cale de un kilmetru, şi câte şi mai câte minunăţii….L-am văzut cu ochii mei la baltă, prinzând bizamii cum prinde pisica şoarecii, sau, luând urma unui mistreţ rănit şi ducând-o cale de două dealuri şi o vale, până unde a ajuns necazul, şi asta pe o  ninsoare de nu se vedea la cinci metri în faţa noastră. Dar, câte alte satisfacţii nu i-a dăruit câinele acesta stăpânului său, de a reuşit să intre în „legendă”, prin părţile noastre!…

Un singur lucru nu a putut „aporta” lui Gogu, Hoţu lui cel drag: autorizaţia de vânătoare „la picior” la fazani şi potârnichi. Şi, drept să vă spun, Gogu ar fi meritat-o din plin.

Din păcate, toate acestea s-au petrecut pe  vremea când şi câinii de vânătoare trebuiau să aibă un…dosar curat!…

(Text reprodus din volumul: MIRCEA IONESCU, Braconierul, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: