-Mircea Ionescu:,Mistreţul zburător”

Multe din poveştile tagmei noastre au ca erou principal această lighioană ciudată: mistreţul. Parcă îmi vine să zic că, este normal să scorneşti întâmplări înfricoşătoare, ori de-a dreptul legende, după ce te afli faţă în faţă cu o namilă grea ca păcatul, care îţi arată colţii încovoiaţi precum iataganele ienicerilor, pufăind şi clefăind morocănos din fălci, ca şi cum ar vrea să-ţi spună: „Măi, omule, ce cauţi tu prin pădurea mea?! Am venit eu peste tine în apartament să-ţi schilodesc sau să-ţi omor soţia şi să-ţi sperii copiii? Ei, află, criminalule, că de data asta nu-mi mai scapi! Te învăţ eu minte, acuşica!”…

La toate acestea se mai adaugă şi amintirile care sunt depănate în şoaptă, însoţite de gesturi şi priviri semnificative, despre unii vânători care au ieşit foarte „şifonaţi” din întâlnirile cu soldaţii răniţi, precum şi sfaturile celor care se pricep la…toate şi îţi vor binele mereu: „Nu te duce frate, că e periculos! De ce să nu mori acasă, în patul tău, dacă ţii cu tot dinadinsul?!… Treabă e asta, să cârpească doctorii o zi întreagă la tine, ca să poţi arăta, cât de cât, prezentabil în sicriu?!”

Aşadar, din aceste considerente, vânătoarea de mistreţi îmi apărea în primii ani de ucenicie ca o trudă plină de riscuri, cazne şi furnicături amarnice pe spate. Şi, cât de mult doream, ca orice vânător, să pot spune şi eu, printre altele, colegilor de serviciu şi prietenilor: „Am fost ieri la vânătoare de mistreţi. Am împuşcat doi, până în două sute de kilograme. Atâţia mi-au ieşit!…”

Dar numai amintirea sinistrului tropot al ciurdei, pe care o auzisem de câteva ori străbătând pădurea,  asemenea unei companii de tancuri pornite la atac, mă făcea să tot  amân această…rară plăcere. Până într-o zi, când moş Vasile, cu înţelepciunea lui bătrânească, mi-a spus:

-Măi, Copile! Oricât de fioroasă ar fi o sălbăticiune, un glonţ, bine ţintuit, îi vine de hac! Pentru om însă, s-au inventat atâtea arme, bombe şi maşinării infernale, de unde se înţelege că tot el este mai şiret şi mai puternic. Aşa că, vezi mata cum faci şi mâine, până la ziuă, plecăm la vânătoare de mistreţi. E musai să mergem, că altminteri râd giurumelele de noi, şi, nu se cade!…

-Aşa este! Am aprobat eu, zâmbind într-un dinte, dându-mi seama că scăpare nu mai exista pentru mine. Mergem, bădie! Alţii împuşcă elefanţi, lei, crocodili… de ce să nu fim şi noi în stare să împuşcăm o fiară aproape…domesticită? Am auzit că în pădurea de la Adam mistreţul îţi mănâncă ştiuletele din palmă!…

-Nu-i chiar aşa, da’…mă rog!…Pregăteşte-te! Brenikeuri, bile crestate şi câteva cartuşe cu alice de nouă milimetri. Nu prea e voie de tras cu ele, dar, să le ai în buzunar. La mare nevoie, sunt bune!

-Care nevoie? întreb eu bănuitor.

Bătrânul meu prieten aşezase  deja receptorul în furcă, socotind că nu mai are lămuriri suplimentare de dat. Îmi spusese destule lucruri…utile.

A doua zi dimineaţa, când soarele se arăta de după creasta dealului, stăteam cătinel, cu un stejar în braţe, în adâncurile pădurii Bălţatul. Cădea prima ninsoare din iarna aceea, nu se simţea nici o adiere de vânt, iar fulgii mari şi lipicioşi  mă transformaseră, în  câteva minute, într-un adevărat om de zăpadă. În faţa mea, la vreo cincisprezece paşi, era o râpă, destul de prăpăstioasă. O cercetasem de pe mal, bucurându-mă că am avut noroc cu carul când s-au tras locurile. Dând de ea, mistreţii o vor lua ori la dreapta, spre moş Vasile, ori la stânga, către nea Titi. Despre mistreţi cu aripi, nu auzisem să se fi arătat încă, prin părţile noastre. Eram fericit!

Bătaia începuse de multişor, tălăncile şi strigătele gonacilor se auzeau tot mai aproape, pe linia vânătorilor au răsunat focuri de puşcă, semn că au apărut vulpile, în sectorul meu însă…linişte şi pace! Mare bucurie, dar, scurtă! Mai întâi s-a  auzit un tropot de elefant fioros, copaci tineri pocnind ca beţele de chibrit şi, deodată, pe malul celălalt s-a arătat mistreţul, mare cât un urs. Am înlemnit cu puşca în mână. Cred că, în clipele acelea nici nu mai respiram.

O stare ciudată, necunoscută până atunci, pusese stăpânire pe mine. Nu, nu era teama! Un fel de tremur nefiresc, atât de puternic, încât, parcă, îţi auzi oasele cum sună, lovindu-se între ele.

Îl priveam, numai cu un ochi, cum vine ca un cal în galop şi încercam să ghicesc încotro o va lua: la deal, sau spre tufanii din vale? Dar, n-a fost să fie aşa. Ajuns la marginea râpei, mistreţul a făcut un salt ca o gazelă. L-am văzut plutind prin aer şi am auzit strigătul lui moş Vasile:

-Atenţie, Copile!…Păleşte-l!…

Am ridicat instinctiv puşca, am închis ochii şi am tras, cam pe-acolo, ambele focuri. Şocul a fost nimicitor. Am căzut pe spate şi m-am rostogolit pe coasta înzăpezită cam vreo cincisprezece metri, fără să dau drumul puştii din mână. Preţ de câteva clipe, am stat ca paralizat. Gândeam că mistreţul trecuse peste mine şi mă făcuse una cu pământul. Prudent, mi-am încercat pe rând mădularele. Erau toate la locul lor în perfectă stare de funcţionare.

Şi abia când l-am auzit pe moş Vasile, strigând la mine din vârful dealului: „Bravo, Copile!…Despre mistreţ  împuşcat în zbor, n-am auzit încă”…, am înţeles că devenisem vânător adevărat!…

(Text reprodus din volumul: MIRCEA IONESCU, BRACONIERUL. Povestiri de vânătoare, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: