-Ioana Stuparu:,,Raiul verde de acasă-Valea Tursanului”

Aducerile aminte, uneori te bucură, alteori te dor. Când eram copil şi ne adunam la joacă tot boşarticu’ de pe mahala, printre care şi Nicuşor – fiindcă locuind în casa Muscoaicăi, automat făcea parte din mahalaua noastră – , habar nu aveam ce însemnează să-ţi pui bagajele într-o căruţă şi să te duci în casa altuia, unde să stai cu chirie. N-o înţelegeam pe doamna Staş, când plângea şi povestea cum au fost nevoiţi să plece din casa lor, lăsându-şi agoniseala de o viaţă, luîndu-şi cu ei numai câteva lucruşoare, atât cât au încăput într-o căruţă.

Atunci eu mă aflam în casa noastră, în care m-am născut, eram în satul nostru, unde îmi aveam toate rudele din partea lui tata, aveam Delniţa noastră, aveam viile noastre, aveam pădurile noastre, aveam pământul nostru, care ne dădea curaj de viaţă, aveam “Tursanul” nostru…

Naşii m-au botezat cu numele de Ioana, refugiata m-a botezat cu numele de Nina, Eugenia m-a botezat cu numele de Nicşor…

Dacă ar fi fost să mă botez singură, mi-aş fi pus numele Octavia Tursan.

Numele de Octavia l-aş fi luat de la luna octombrie, în care m-am născut.

Am venit pe lume la începutul unei luni de toamnă bogată în de toate. Toamnă plină de roade, care s-au adus în bătătură şi încă se mai aduc; cu vinişorul înăsprit, care tulbură minţile oamenilor; cu perioada cea mai bogată în nunţi, când o ţine lumea tot într-o petrecere, zile în şir…

Poate că de aceea mi-a fost atât de dragă lumea şi viaţa!

Numele de Tursan l-aş fi luat de la “Valea Tursanului”, locul care mi-a fost cel mai drag, de pe tot câmpul Mârşaniului.

Valea Tursanului, care mişună de viaţă, din zorii zilei, până seara târziu. Un “colţişor de Rai”, o oază în mijlocul nisipurilor, una dintre minunile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, mârşănenilor.

Valea Tursanului, din care izvorăşte apă limpede şi bună, de nu te mai saturi bând.

Valea Tursanului, cu poieniţele pe care ne întindeam pânzele, ca să le înălbim.

Valea Tursanului, cu gâldaiele de nămol, în care băgam cânepa la topit.

Valea Tursanului, unde veneam în zorii zilei de Joia-Mare, din Săptămâna Patimilor, ca să vărsăm apă pentru morţi.

Valea Tursanului, ale cărei pâraie pleacă pe câmp, şerpuind zglobii, ca să ude bostanele mârşănenilur.

Faţă de comuna Mârşani, Valea Tursanului se află în partea de apus. Cum ieşi din Gămănei, intri direct în câmp. Treci Delniţa, apoi duzii lui Bulugea, laşi în urmă fântâna de la Savu şi pe cea a lui Ion Gugu, mai mergi puţin şi ajungi în Valea Tursanului.

Să tot fie vreo patru km. până acolo. Cine a măsurat drumul cu metrul? Acolo, totul se măsoară cu pasul. Faci pas după pas, fără preget, fie om bătrân, fie copil.

Aveam pielea pe talpă, la fel de groasă, ca pielea de pe opincă. Nici ghimpii nu mai intrau în ea. Se vedea cât e pielea de îngroşată, după cât de adânci erau crăpăturile din călcâie.

Când crăpăturile erau mai proaspete şi usturau, picuram în ele ceară de la lumânare aprinsă. Astfel, se mai potolea usturimea. Aşa făcea mama, aşa făceam şi noi.

După aceea, se tăbăcea pielea şi nu mai simţeam usturimea.

Valea Tursanului. Două pâraie, pleacă şerpuind pe câmp, pentru a uda bostanele mârşănenilor.

La Tursan, acolo unde poţi număra nisipul fir cu fir, se cultivă cele mai frumoase zarzavaturi. Dar şi cât bălegar se cară pe loc!… Aproape tot ce s-a adunat pe timp de un an, din primăvară până în primăvară.

Apă pentru udat este destulă, din mila Domnului!

Multe familii trăiesc numai din zarzavaturile cultivate pe jumătatea de pogon din Tursan, singura bucată de pământ pe care o au. Însă, cât este ziulica de mare, de cum se desprimăvărează şi până toamna târziu, ei acolo îşi fac vacul. Dar şi zarzavaturi ca ale lor rar găseşti în altă parte. Le vând pe bani şi pe bucate, umblând cu căruţele încărcate, prin satele în care pământul e bun pentru cultura grâului şi a porumbului. Sau le vând prin târguri. Se descurcă destul de bine, fiindcă, oricât ar fi anul de secetos, la Tursan se găseşte, prin mila Domnului, apă pentru udat.

Udatul se face la rând, în ordinea bostanelor, din pârâul care trece pe la capetele locurilor. Fie noapte, fie zi, pârâul merge, şi, atunci când ţi se apropie rândul la udat, trebuie să fii în capul locului, pentru a devia cursul apei la tine, pe tilurile dintre zarzavaturi.

Mai există şi necinste, uneori, când se găseşte cineva care să fure apa. Acela este cu siguranţă unul dintre aceia care trăieşte numai din zarzavaturi. Iar dacă nu-şi plantează răsadul în timpul optim, atunci nu mai este sigur de o recoltă bună. Îngroaşă din obraz şi-şi face treaba. Cel care are rând la udat, până să bage de seamă că nu-i mai vine apă pe pârâu, până să descopere vinovatul, celălalt şi-a făcut treaba.

Se ceartă un piculeţ, dar, până la urmă, se potolesc, înţelegându-se unii pe alţii.

Pe locul de la Tursan noi n-am cultivat niciodată zarzavaturi pentru vânzare, ci numai pentru casă. Aveam pământ mult de muncit, încât abia puteam face faţă. Iar în privinţa banilor, nu duceam lipsă, deoarece tata şi bâtu câştigau destul, prin meseriile lor.

Puneam foarte multă ceapă. Cum începea să se desprimăvăreze, ne duceam la Tursan, cu mic cu mare, pentru a înfige orceagul în pământ.

– Cei mai buni la pus orceag sunt copiii! Ei umblă repede, fiindcă se apleacă uşor de şale, – ne lăudau cei mari.

Puneam orceagul în urma plugului, căruia îi era fixat fierul în aşa fel, încât să dea brazda mică. Parcă eram nişte mogâldeţe. Terminam de pus într-o zi. Se nimerea, uneori, să fie câte-o zi geroasă, dar nu se amâna însămânţatul. Totul trebuia făcut la timp. Nu te împiedicai de nişte fulgi de zăpadă, care mai cădeu încă, din cerul plumburiu. Ziua aceea, însă, o ţineai minte. Pământul reavăn, abia întors de fierul plugului, era rece, de ţi se ducea la inimă usturimea mâinilor îngheţate. Nici nu le mai simţeai, de îngeţate ce erau.

Îmi crăpa pielea pe mâini, de dădea sângele. Mama se uita la mâinile mele şi-mi zicea cu dragoste:

– Ai pielea aspră ca a de cocoş!

Poate că avea dreptate, fiindcă nu tuturor le crăpa aşa pielea de pe mâini.

Umblam repede, ca sclimpuşii, trăgându-ne după noi picioarele încălţate cu chipici, care se încărcau de pământul umed şi greu. Abia aşteptam să ajungem la capul locului, unde ne aştepta focul aprins, pe care nu-l lăsam să se stingă. Ne desmorţeam mâinile fiecare, cum ajungeam la foc, şi plecam repede la înfipt orceagul în pământ, pentru a nu ne pierde rândul. De codit, nici nu exista vorbă. Aveam o misiune de îndeplinit şi ne-o îndeplineam.

Făceam multă ceapă. Când o scoteam din pământ şi o întindeam la uscat, umpleam bătătura. Nu vindeam. Cui nu-i ajungea ceapa, pentru toată iarna, găsea la noi. Lui bâtu îi plăcea să mănânce ceapă coaptă în cuptorul de la sobă, mai ales în postul Paştelui.

După ce scoteam ceapa, puneam varză. Şi varză, tot multă puneam. Ca să fie acolo şi pentru cei care aveau mai puţină sau li se moleşea în timpul iernii.

Cei care se ocupau numai de bostane făceau nişte cornu’ caprii, de l-ai fi mâncat şi cu ochii! Mai făceau nişte steble de cimbru şi de busuioc, de umpleau tot câmpul Tursanului de miros!

Era raiul pe pământ la Tursan! Numai de drag te-ai fi dus acolo şi n-ai mai fi plecat!

(Din volumul „Oameni de nisip”, vol.I)