-Ora Pământului – E timpul să începem. Acum!

Pledoarie pentru respectarea Pământului

Sâmbătă, 27 martie

Ora 20,30 – 21,30

De o bună vreme încoace, parcă suntem puşi în faţa unui nou Univers, a unui alt Pământ. Străin de noi toţi, îndeobşte. Nu-l mai recunoaştem, nu ne mai recunoaşte? Contemplând imaginea lui, ai un oarecare şoc afectiv. Ce se întâmplă? Să fie oare Începutul sfârşitului? Nici cerul nu mai e acelaşi.

Gheţari care se topesc, poli care îşi modifică poziţia, supraîncălzire, dezastre naturale inimaginabile, pământul care se crapă şi o ia la vale cu aşezări omeneşti cu tot, păduri care se mistuie-n flăcări din senin, cutremurări de scoarţă, fel de fel de nenorociri şi dezastre. Ce-a mai rămas din Terra? Mai bine zis, ce-a devenit bătrâna Terra? Teatrul de luptă, arenă însângerată, scenă în care se joacă scenarii de groază. Veştile rele ne cotropesc. Ce-i de făcut? – mă întreb şi eu, precum Cernâşevski.

Nu mai există armonie în lume, noi înşine nu mai suntem în armonie cu natura. E timpul să facem ceva. E timpul să stingem luminile, ca să se vadă Lumina. E vremea să ne gândim la Pământul care, de bine de rău, ne mai ţine.

Măcar o oră. 60 de minute pe an. Pământul ne poartă precum un atlant, pe umerii săi. Să-i aducem un smerit omagiu.

Să-l lăsăm „să respire” puţin.

Să stingem lumina şi să privim la Lumină! Cum frumos spunea Grigore Vieru: „Stingeţi lumina să se vadă Lumina. Până să vină Lumina, trece viaţa”.

Să privim aştri de zi şi de noapte şi să medităm, fie şi câteva clipe, la cât de privilegiaţi suntem că locuim în acest colţişor al Terrei. Că ni se permite. Pe Sfera Albastră.

Natura este grădina sufletească a fiecăruia. Nu avem dreptul să lăsăm această grădină pârloagă, în paragină, ori năpădită de bălării parazite.

Pământul e cald. Pământul respiră. Să ascultăm fie şi câteva clipe Glasul Pământului, să ne lăsăm pătrunşi de Duhul Pământului. Şi el e viu. Şi ne vorbeşte prin întreaga natură: prin arbori şi flori, prin toate vieţuitoarele. Ne vorbesc până şi pietrele. Scoarţa sa ne vorbeşte, prin straturile de materie diferită care stau mărturie că Pământul e vechi de când lumea.

A obosit Taica Pământul. A obosit Maica Geea.

Să stingem lumina şi să privim înlăuntrul nostru. În tăcere. În meditaţie. În smerenie şi recunoaştere. Să potolim vacarmul din noi şi dimprejurul nostru. Vacarm iscat de vocile, de paşii, de trupurile noastre, îmbrâncindu-se fiecare, să ajungă primul.

Pământul s-a îmbolnăvit. Are nevoie de leacurile noastre, de înţelegerea, de îngăduinţa, de dragostea noastră. Să-l îmbrăţişăm, aşa cum oamenii sfinţi se aplecau să-l sărute şi să-i mulţumească Creatorului pentru el.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, a fost un papă pelerin. S-a scris şi s-a vorbit mult despre acest subiect. De câte ori ajungea într-o ţară, în peregrinările sale, primul lucru care-l făcea, când cobora din avion, era să sărute pământul ţării care-l primea. Se apleca, îmbrăţişa pământul şi-l săruta. În semn de respect, de omagiu.

Să încercăm să fim în sintonie cu Pământul, măcar o oră din an. Să ne înfrăţim cu Pământul. Chiar aşa: fratele meu, Pământul! Fratele meu, Cerul.

Sfântul Francisc de Assisi, cunoscut azi ca Patronul Ecologiştilor, pentru că a iubit totul în natură, plante şi vieţuitoare, în Cântecul tuturor creaturilor (Cantico della Creature) sau Cântecul Fratelui Soare – ori Laudă Creaţiei – care rămâne primul mare poem italian scris în limba vulgară, abia răsărită din latina-mamă, Îl binecuvânta pe Dumnezeu pentru Soare, pentru Lună, pentru stele, pentru iarbă, pentru vânt, pentru lumină şi, în cele din urmă, pentru moarte. Pe toate acestea le numea „surori” şi fraţi”. Este poemul înfrăţirii cu natura, cu semenii, cu Dumnezeu, Creatorul a toate.

Să auzim cum sună această capodoperă medievală:

„Domnului Dumnezeu, Prea Înaltul şi Atotputernicul,

Toată lauda, slava şi cinstea

Şi toată binecuvântarea.

Că numai ţie ţi se cuvin toate

Şi nimeni nu e vrednic să rostească Numele Tău.

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu,

Şi toată firea de tine născută

Pentru Stăpânul, fratele Soare

Cu lumina căruia ne luminezi

El, frumosul, luminosul, în strălucita-i măreţie

Purtându-ţi chipul.

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu

Pentru sora Lună şi pentru stele

Curate şi nepreţuite în toată frumuseţea lor,

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu,

Pentru fratele Vânt,

Pentru aer şi nori, pentru cerul străluminat

Şi timpul care prin tine ţine în viaţă întreaga fire.

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu,

Pentru fratele Foc

Care nopţii îi împrumută lumina

Prea frumosul, voiosul

Şi tare şi de neînfrânt.

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu,

Pentru sora noastră Mamă-Pământ

Care ne hrăneşte şi ne ţine

Roadele toate dăruindu-ne

Şi coloratele flori şi iarba.

Lăudat fii, Tu, Dumnezeul meu

Pentru cei care din dragoste de tine iartă

Şi îndură rele şi vrăjmăşii,

Ferice de cei care le îndură în pace.

Cu mâna ta vor fi încoronaţi

O, Prea Înălţate.

Slăvit fii, Tu, Dumnezeul meu,

Pentru sora mea, Moartea acestui trup,

Căreia nimic din ce-i e viu nu-i scapă.

Nefericit e cel care va muri

Într-un păcat de moarte,

Ferice de cel pe care ea-l va găsi,

Desăvârşind voinţa sfântă a Ta

Căci cea de-a doua moarte nu o va simţi.

Lăudaţi-l, binecuvântaţi-l pe Domnul

Slujiţi-i şi-i mulţumiţi

Toţi, în toată umilinţa.”

(Julien Green, Fratele Francisc, Francesco D’Assisi, Traducere din limba franceză: Maria Ivănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, România).

Admirabil poem care i-a inspirat pe toţi creatorii, de-a lungul a mai bine de şapte secole şi jumătate.

Mai mult decât atât, Sfântul Francisc lasă cu limbă de moarte frăţiorilor minoriţi, următoarele: „Când mă veţi vedea ajuns în ultima clipă, le spuse el într-o zi, să mă aşezaţi pe pământul gol şi să lăsaţi ultimei mele suflări timpul necesar pentru a străbate o milă cu paşi înceţi”.

Simţea aşadar, nevoia să simtă Pământul cu propriul trup, să se facă una cu Pământul, să-i soarbă respiraţia şi Pământul să-l absoarbă pe el, Francesco cel lumesc, Il Poverello, Sărăcuţul, Logodnicul pentru totdeauna al Madonei Poverta (Domniţei Sărăcia).

Să luăm în această zi, un căuş de ţărână şi să-l privim. Cândva şi noi vom locui în ţărână. Cu toate ale noastre.

6 miliarde şi jumătate de oameni mişună, forfotesc pe spinarea Pământului.

Te-ai gândit vreodată că spaţiul în care locuieşti a mai fost ocupat în vremuri străvechi de altcineva? Că tu calci pe tălpile altor milioane de oameni?

Şi spaţiul de lângă tine şi cel de departe a mai fost locuit.

Nu suntem noi stăpânii Pământului. Nici ai cerului, cum au avut unii, ideea nesăbuită de a vinde parcele de cer de pe Lună, ori de pe alte planete.

Luna nu e de vânzare, chiar dacă poeţii au promis frumoaselor muze, să o fure şi să le-o dăruiască.

Nimic nu e de vânzare din ce nu-i al nostru. Nu noi am creat toate acestea. Ni s-a dat în custodie vremelnică o felie de viaţă, un ţarc destul de limitat de pământ şi dreptul de a evada din el. Doar Cerul îl putea-vom cuceri pe veşnicie.

E Ora Pământului. S-o sărbătorim cum se cuvine. Astrologi, fizicieni, matematicieni, chimişti, geologi, ecologi, silvicultori îşi dau mâna. Întocmesc planuri. Se fac proiecte. Se fac calcule.

Ce ni se cere, de fapt? Să-l lăsăm să se odihnească un pic. Să-şi tragă răsuflarea. Apoi o va lua de la capăt. Cu încălzire (efectul de seră), cu deşeuri toxice, cu poluanţi, cu otrăvuri, cu zgomotul agresiv, cu tropăitul nostru asurzitor.

Folosirea raţională a resurselor regenerabile – este un domeniu ce ţine de cercetare. Să nu-l neglijăm nici noi. Să luăm aminte.

De la Diluviu încoace, Dumnezeu a promis că nu va mai distruge Pământul. Şi El se ţine de promisiune. Ca semn al acestui Legământ dintre Creator şi om, a aşezat curcubeul pe cer. Să ne aducă aminte.

Oamenii au stricat echilibrul. Amintiţi-vă: La început toate erau bune, întocmite de Dumnezeu cu chibzuinţă. Doar în puterea omului a stat să distrugă mai mult decât să construiască.

Unii blestemă omul şi pământul de sub picioarele lui. Auzi deseori: „Mânca-te-ar Pământul!” ; „Înghiţi-te-ar Pământul!”; „Arză-te-ar focul!”

Şi Pământul crapă şi porneşte la vale. Şi înghite case şi oameni, copaci şi biserici. Şi inima lui incandescentă izbucneşte în lavă.

Alteori se aşează. Şi scârţâie scoarţa din încheieturi. Şi se cutremură din adâncuri. Motiv de groază. Prilej de moarte năpraznică.

Nu fenomenele atmosferice, nu Dumnezeu, nu Sfântul Ilie Testiveanul trecând cu carul lui de foc pe deasupra Pământului, mâniat pe idoli, pe preoţii, pe zeii lui Balaam şi pe oameni. Nu ei sunt de vină. Noi purtăm vina. Suntem responsabili. Neglijenţi, nerecunoscători, ne atragem urgia.

Ce-am putea face? S-ar putea întreba cineva.

Niţică atenţie. Niţică ordine. În noi şi împrejurul nostru. Împăcare. Bunăvoinţă.

Să ne dăm mâinile. Nu suntem duşmani. Suntem înfrăţiţi prin Pământul care ne ţine, care ne îngăduie. Prin ţărâna unde vom locui când va veni timpul şi alte tălpi vor călca pe urmele noastre.

Toate au un rost al lor, un temei logic. Toate sunt rânduite după voinţa lui Dumnezeu.

Să gândim un pic. Cine ne hrăneşte? Pământul!

Cine potoleşte arşiţa noastră nestinsă? Pământul!

Cine îţi bucură ochiul şi inima cu minunăţiile lui? Pământul.

De unde luăm toate? Pâinea cea dulce, în pământ se zămisleşte, dă colţ, creşte, se coace.

Să-l respectăm, să învăţăm să-l iubim, să-l apărăm, să-l menajăm, fiindcă altul mai bun nu avem.

Cu slabele noastre puteri, după măsura fiecăruia. Vom da socoteală. Orice distrugere se întoarce împotriva noastră. Chiar gândul negativ acţionează precum bumerangul. De aici, bolile, neputinţa şi chiar moartea.

Se impun măsuri şi chiar s-au făcut proiecte în acest sens: Curăţirea spaţiului românesc de gunoaie; curăţirea de deşeurile naturale; gestionarea deşeurilor, astfel ca să nu sufoce, să nu producă substanţe toxice, să polueze mediul. S-au făcut proiecte pentru cartarea deşeurilor din arealele naturale. După aceste hărţi vor fi urmărite etapele de curăţire. Toate acestea se fac pe bază de voluntariat. Odinioară erau numiţi cercetaşi. Astăzi poartă numele de ecologişti.

S-a demarat un proiect de Curăţenie Naţională pentru ziua de 25 septembrie 2010. Toate acestea pot fi de folos. În primul rând nouă, iar apoi, Pământului.

Se ştie, fiecare zi petrecută în natură e o binecuvântare. E o binefacere pentru trup şi suflet.

Să ştergem lacrima pământului. Să-i culegem roua în zori, roadele în toiul culesului, frumuseţile în amurg. Un singur lăstar încolţind în Sfera Albastră ascunde în el infinitul. O lacrimă verde ieşind din mărtuntaiele clocotind de viaţă ale văgăunei telurice, poate înviora scoarţa crăpată de arşiţă.

Să distilăm gândurile prin Ora aceasta de întuneric şi linişte pentru a putea întrezări adevărata Lumină, Lumina neînserată.

E la îndemâna noastră. Doar să schiţăm un gest. Un pas. Un milimetru.

Pământul ne dă tuturor: Undă verde!

Suntem în plină Lună a Pădurii, luna reînnoirii naturii, luna sădirii puieţilor. Silvicultorii, ecologiştii sunt în plină efervescenţă.

Pământul e Raiul nostru.

Să nu-l transformăm în Infern.

E timpul să facem ceva. Acum.

E timpul să începem chiar în clipa aceasta, când cerul sărută ţărâna.

De ce omul îşi pleacă genunchiul pe Pământ? De ce îşi pleacă privirile tot spre Pământ? De ce Pământul exercită atracţie pentru om?

Te-ai gândit vreodată, omule, că, dacă smulgi o rădăcină, o tulpină, o creangă, o frunză, o găleată de nisip de pe fundul oceanului, poţi perturba echilibrul?

Şase miliarde şi jumătate de gălăţeţi cu nisip înseamnă ceva.

Şase miliarde şi jumătate de rădăcini smulse, pot provoca o catastrofă ecologică.

Şase miliarde şi jumătate de flori smulse de pe câmpii, din grădini, din păduri, din parcuri, ar sărăci ochiul de bucuria culorii, de frumuseţea şi catifeaua petalei, de parfumul răspândit în nările flămânde.

Câte clipe încap într-o oră? 3600.

Fiecare clipă un gând bun pentru Pământul care ne ţine.Astfel îl vom putea salva, noi, oamenii, cu puterile noastre limitate.

Protecţia mediului, a solului, a spaţiilor verzi, a apei, a alimentelor, a aerului, a rezervaţiilor naturale, constituie obligaţia noastră, a tuturor, pentru că aceste bogăţii şi frumuseţi naturale ori construite şi amenajate de mâna omului, sunt ale noastre, create spre folosinţa noastră. Aţi mulţumit vreodată cuiva pentru aceste daruri? V-aţi întrebat cine este cel care ni le-a făcut?

Trecem nepăsători pe lângă ele, ba le călcăm în picioare, aruncăm mucuri de ţigară, resturi, ghemotoace, pungi pline de gunoaie, saci cu sticle de plastic, munţii de gunoaie cu mirosuri pestilenţiale ne acoperă. Nu ne gândim că, în felul acesta, urâţim, sluţim oraşul, comuna, satul, poiana, câmpia, muntele.

Am depus noi vreun efort pentru ca oraşul nostru să fie frumos? Pe marile bulevarde, prin parcuri, am sădit, alături de edili, vreun fir de iarbă, vreo plantă firavă, fie şi un ghiocel? Ştim să ne plângem că locul unde trăim e murdar. Dar nu ridicăm o hârtie de jos. Cer iertare pentru aceste mustrări. Dar nu mai e vreme pentru conştiinţele laxe.

Avem frumuseţi şi bogăţii naturale neasemuite. Unele parcuri naţionale, cum e Retezatul, participă la cursa pentru Cele 7 minuni antropice ale lumii. Faptul că Masivul Retezat a fost înscris între cele şapte minuni naturale ale lumii, ne onorează foarte mult, dar ne şi obligă. Nu numai la un vot pe care-l putem da pe internet.

Devenim insensibili la valorile naţionale, la frumos, nu mai ajungem să recunoaştem picătura de frumos din oceanul de urât, perla din mormanul de stridii.

Poluăm aerul cu inconştienţă, cu nesocotinţă, cu bună ştiinţă ori chiar cu rea voinţă. Prin aproape toate acţiunile sale, omul strică perfecţiunea lăsată de bunul Dumnezeu. Încă din primele pagini ale Genezei reiese acest lucru.

Am vizionat demult o piesă de teatru remarcabilă, scrisă de Horia Lovinescu: „Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” – o parabolă straşnică a ceea ce ar putea deveni într-o zi Pământul dacă nu suntem atenţi.

Cele patru personaje: Adam, Ana, Cain şi Abel, aflându-se într-un spaţiu incert, atemporal şi fără limite geografice, unde nu mai există decât cenuşă, după

o presupusă catastrofă, încearcă să reconstituie Universul domestic cu cele câteva mijloace materiale rămase. Îşi încropesc din resturi o bojdeucă, o amenajează cât de cât şi vieţuiesc împreună în condiţii primare. Sunt unicii supravieţuitori ai Pământului. Aidoma Fiului Risipitor din Parabola neotestamentară, Cain se întoarce acasă din Infernul lumii, prin deşertul de cenuşă, unde nu mai rămăsese nimic. Poartă cu el permanent o chitară. Singura avere.

Ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, atunci când convieţuiesc binele şi răul laolaltă. Cain îl ucide pe Abel ca să o ia de nevastă pe Ana, Adam se spânzură, totul se năruie.

Şi cu toate acestea, în mijlocul grozăviilor, Viaţa învinge prin faptul că Ana (aidoma străbunei sale, Eva) este „mama celor vii” – născătoare de viaţă.

Ea naşte un fiu şi de aici, ciclul vieţii se reia în chip optimist. Mesajul: în mijlocul pustiei, dacă rămâne un firicel de iarbă, din acela va creşte un copac şi natura va reînvia prin el.

Mordecai Roshwald a scris o carte zguduitoare intitulată: „Ultimatum. Ultimele zile ale unui război atomic” – (Editura Politică, Bucureşti, 1980), o pledoarie excepţională pentru viaţă. Un semnal de alarmă.

De fapt este un Jurnal ţinut de un ofiţer declanşator (al unui uriaş mecanism de distrugere aflat în subteran). Acesta asistă la cea mai mare catastrofă nucleară, la suprafaţă, prin monitoarele instalate, catastrofă declanşată în urma unei erori. Supravieţuitorii, instruiţi să reziste la 1350 de metri sub pământ, într-un adăpost pe nivele, cu hrană artificială, cu rezerve de apă, aparent cu tot ce le trebuie. Doar că trăiesc în subteran. Au fost introduşi aici cu ajutorul unui lift cu sens unic. Ei fac experimentul supravieţuirii după o eventuală catastrofă. În cele din urmă, radiaţiile pătrund până la ultimul nivel, acolo unde se aflau ofiţerii declanşatori şi lucrau la panoul de comandă. Ofiţerii sunt, unul câte unul supuşi radiaţiilor. Un război nuclear iscat din greşeala unui om care apasă din neatenţie pe un buton de declanşare care însemna pornirea ostilităţilor. Nici nu mai are importanţă cine sunt beligeranţii, de vreme ce toţi sfârşesc la fel. Dintr-o simplă apăsare pe butonul roşu.

Războiul durează până când nu mai rămâne nimic în jur, la suprafaţă, decât un imens deşert de cenuşă fierbinte, ca după izbucnirea unui vulcan. Degeaba se încheie pace între beligeranţi. Răul a fost deja înfăptuit şi consumat până la capăt.

O carte science fiction scrisă foarte bine. În ciuda ştiinţei avansate, omul îi devine duşman omului. Homo homini lupus.

Ultima însemnare a singurului ofiţer supravieţuitor este zguduitoare:

„12 octombrie

Simt că voi muri. Mă bucur că mi-am luat cu mine jurnalul acesta în pat. Mai am putere să mai notez câte ceva. Puterile m-au părăsit. În afară de dureri nu mai simt nimic. Trebuie să mă odihnesc.

Mor, şi lumea moare cu mine. Sunt ultimul om, pare-se, din specia care se numea, „homo sapiens” Da, într-adevăr..Sapiens!…

E linişte aici. Măcar de-aş avea cu cine schimba o vorbă-două. Niciodată n-a murit un soldat pe vreun câmp de luptă atât de singur ca mine. Putea măcar muri şi gândi la camarazi, la familie, la oamenii pentru care murea sau pentru care credea că trebuie să moară. Eu nu mor pentru nimeni, căci toţi sunt morţi. Nimeni nu mai trăieşte în ţara mea. Nici în cea duşmană. Nici la suprafaţă, la nivelul 7…

Se spune că fiecare moare singur. Este vreo deosebire să mori singur sau cu familia adunată în jurul tău? Aş vrea să am o familie.

Aş da acum orice, numai să nu fiu singur. Nu văd decât un chip înaintea mea: e acela al ceasului de pe perete.

Da. Pot încă să ascult muzică de la difuzor. Dacă aş întinde bine braţul, aş putea atinge clapa de pornire. Am reuşit!

Răsună acorduri din simfonia „Eroica” de Beethoven. E minunată muzica. Îmi place şi acum. E încă omenească, sau e de-a dreptul dumnezeiască? Dacă reactorul funcţionează, ea va răsuna încă ani şi ani. Banda e fără fine. Peste două săptămâni, când nu voi mai fi, simfonia asta se va auzi din nou. Peste douăzeci şi patru de zile iar. Peste treizeci şi şase, tot aşa. Peste…Iar soarele,sus, va călători mai departe, veşnic, de la răsărit la apus şi nimeni nu va mai fi ca să-l vadă.

Mor, şi omenirea moare şi ea. Eu însumi sunt această omenire muribundă. Dar muzica să rămână. Nu ştiu de ce, dar vreau ca muzica să rămână. Ceva să rămână!

Mi-a fost iar rău şi iar am vomat. Slăbiciunea mi s-a accentuat. Abia mai pot ţine stiloul.

Aş vrea să rămân conştient, Aşa, ca în coşmarul acela. Vreau. În numele voinţei mele, în numele voinţei omenirii. Sunt ultima fiinţă cu viaţă de pe pământ. Muzica va trăi veşnic? Până o mai pot auzi, eu voi asculta-o. Nu mai am puteri.

Cred că am dormit. Acele ceasului s-au mişcat prea repede pe cadran. Acum e ora 16,00. Muzica totuşi continuă. Ea nu se va stinge, cred, în veci.

Gândul acesta nu-mi place. Eu mor. De ce să rămână ceva în urma mea? De ce tocmai muzica? Cine s-o asculte? Am s-o opresc.

Sunt prea slăbit ca s-o pot face. Nu mai ajung la buton. Ce ironie! Şi mă gândesc aşa: N-are decât să se tot desfăşoare banda.

Îmi dau seama că o să isprăvesc cu scrisul. Dar aş mai vrea! E singura mea legătură cu – cu ce oare?

Lumina soarelui! O mai fi soare?

Nu mai disting cât arată ceasul. Dar nu s-a făcut încă întuneric de tot…

Acum! Acum se întunecă totul.

Nu mai văd nimic.

Prieteni…oameni…mamă…soare…eu…eu…”

Deşi este dramatică, această carte are un mesaj: oamenii trebuie să înceteze a distruge Pământul. Cartea m-a marcat în urmă cu 30 de ani. Mai simt şi azi fiori reci pe şira spinării ca şi în timpul, şi mult după vizionarea filmului – de aceeaşi factură – „Hiroshima, dragostea mea”.

Ştiri din ce în ce mai alarmante ne îngrozesc peste măsură: „România ar putea găzdui o instalaţie de depozitare a deşeurilor nucleare din Uniunea Europeană” – titrează revista Pagina Verde.

Mă înspăimânt. Ştim ce s-a întâmplat în 1986 cu sarcofagele de la centrala nucleară din Cernobîl, care a ucis oameni, a declanşat boli incurabile, a marcat pe mii de kilometri faţa Pământului.

Pământul. Casa noastră. Familia noastră. Care poate fi distrus, nimicit, doar cu un simplu gest.

Suntem beneficiarii lui, dar nu-l respectăm. Acest lucru se învaţă. Se deprinde, se cultivă în spirit, nu doar la şcoală, în familie, ori de la ecologiştii care luptă din răsputeri pentru salvarea lui, ci din iniţiativele pe care le-am putea

lua chiar noi, fiecare.

Pentru Casa noastră, pentru Pământ.

Pentru ceasurile Pământului, ceasurile biologice, ceasurile astrologice, ceasurile solare, care, în ziua de 27 martie, de la 20,30 la 21,30 vor sta pe loc 3600 de secunde pentru odihna Pământului.

Apelurile oamenilor de ştiinţă şi ale ecologiştilor sunt clare:

„SALVAŢI PĂMÂNTUL! SOS!”

Cât mai e vreme. Fie şi prin stingerea simbolică – timp de o oră a luminii, în ziua de 27 martie pentru prevenirea încălzirii globale.

Încă mai e vreme. Încă nu e totul pierdut.

Oameni buni, fiţi cu băgare de seamă.

Faceţi ceva. Aici e Casa voastră. S-o păstrăm intactă. Pentru noi, pentru copii, pentru nepoţii pentru urmaşii urmaşilor.

E timpul să începem, căci până acum n-am făcut nimic – aşa cum spunea spre sfârşitul vieţii sale, Sfântul Francisc, care îi invita pe fraţii săi minoriţi la noi începuturi.

© Copyright Cezarina Adamescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: