-ÎMPĂRĂŢIA VERDE. Din tainele plantelor

„ATENŢIE: LĂCRĂMIOARE!”

Câte mijloace de apărare nu posedă plantele! Nu le sperie nici gerul, nici arşiţa, nici viforul, nici flăcările incendiului. Nu le pot înfrânge nici duşmanii patrupezi, nici cei multipezi!

Şi asta nu reprezintă tot ce sunt în stare să facă aceşti băştinaşi ai împărăţiei verzi. Descoperim mereu câte ceva din secretele lor. Unele ne pot uimi, chiar plantele despre care se părea că se ştie tot şi încă multă vreme.

De curând oamenii de ştiinţă au observat la muştar – muştarul obişnuit, cunoscut oricui după plasturii pişcători – o rezistenţă neobişnuită la radiaţiile radioactive. Substanţe speciale apără planta de această năpastă. Ele pătrund în boabele tinere infuzându-le rezistenţă faţă de efectele radiaţiei!

Dar plopul, acest copac atât de răspândit! Aflat în apropierea unei staţii termoelectrice care fumegă îngrozitor, plopul îşi schimbă de cinci ori într-un singur sezon frunzişul îmbâcsit. De n-ar fi fost înzestrat cu această admirabilă proprietate, copacul ar fi pierit de mult prin sufocare.

Dar mixomicetul, o ciupercuţă pipernicită la care nu se uită nimeni! Ea e în stare însă de o asemenea minune încât savanţii rămân stupefiaţi de mirare.

Strivită din nebăgare de seamă cu piciorul, ea nu piere cu totul de pe locul umed unde trăieşte. Abia s-a îndepărtat făptaşul şi mixomicetul prinde a-şi aduna puterile. Din mucilagiu se ridică întâi picioruşul, apoi pălăriuţa asemenea unei lămâi. Oare nu-i asta o minune?

Şi atâtea altele. Dar să ne oprim aici. Şi aşa e destul de limpede: spre a se apăra de distrugere, plantele sunt capabile de lucruri ce frizează uneori neverosimilul, de parcă ar fi fermecate.

Există totuşi un duşman faţă de care lumea vegetală e neputincioasă. Oricât de puternic ar fi un arbore, el e complet nevolnic în faţa omului care se apropie de el cu gânduri rele. Ferăstrăului bine ascuţit nu-i trebuie mult timp spre a doborî cel mai puternic dintre giganţii pădurii. Or acesta a avut nevoie spre a creşte de sute, uneori chiar mii de ani.

Cândva uscatul de pe Terra era complet acoperit de păduri. Acum până şi jungla inaccesibilă s-a retras şi continuă să dea înapoi la asaltul omului.

În zilele noastre chiar locuitorii Africii ard savanele spre a face rost mai rapid de pământ arabil. Incendiile cuprind adesea pădurile apropiate. Pier, mistuite de para focului, soiuri de lemn preţios. Cu timpul unele terenuri arse se acoperă iar cu arbori, dar, de regulă, scunzi şi de esenţă slabă. Incendiile provocate cu bună ştiinţă şi tăierea iraţională au avut drept consecinţă dispariţia aproape complet a vestitului lemn de abanos cu care se mândrea odinioară continentul african.

Cândva Libanul era renumit prin pădurile sale de cedri. Dar numai cine n-a vrut, nu le-a tăiat. Neguţătorii fenicieni aveau nevoie de corăbii, egiptenii antici – de bârne pentru temple, califii arabi – de tronuri şi sarcofage. La toate acestea a slujit lemnul tare, îmbibat de răşină parfumată, al cedrului libanez. El a rezistat asaltului ciupercilor-parazite şi insectelor dăunătoare.

În faţa toporului, însă, s-a dovedit neputincios. Astăzi, din impunătoarele păduri de cedru au mai rămas doar câteva pâlcuri răzleţe de arbori. Povârnişurile munţilor s-au golit, ploile şi vânturile au năruit straturile de pământ fertil, au avut loc alunecări de teren.

Frumuseţea de altădată ne-o mai aminteşte doar cedrul verde de pe steagul naţional al Libanului.

În U.R.S.S. s-au conservat mai multe păduri decât în oricare parte a lumii. Dar şi aici suprafaţa lor descreşte simţitor. Nu ne putem lipsi de lemn. Au nevoie de el uzinele, minele, şcolile. Fără material lemnos nu poţi avea nici uşi, nici bănci şcolare, nici creioane, nici hârtie. Dar trebuie avut în vedere un precept absolut obligatoriu: „Ai tăiat un copac – sădeşte doi!” Numai aşa pădurile bogate în lemn nu se vor împuţina.

Naturii însă îi aduc prejudicii nu numai tăietorii nechibzuiţi de păduri. Vina aparţine şi altor categorii de oameni.

Iată un turist tăind cu securea un mesteacăn, fiindu-i lene să adune crengi uscate pentru focul de tabără. Lemnul umed arde greu, în vreme ce pădurea e plină de vreascuri, dar omul distruge din inconştienţă arborii.

Un ştrengar trece pe lângă un teişor şi rupe distrat o creangă. Se joacă cu ea, apoi o aruncă. Un altul, neavând ce face, îşi scrijelează cu briceagul numele pe scoarţa gingaşă a unui scoruş.

Oameni maturi, în toată firea, se întorc din excursii cu braţele doldora de flori.

Toţi, la un loc, fără să-şi dea seama, aduc un rău ireparabil naturii. Savanţii au socotit că în fiece săptămână pe planeta noastră dispare o specie de plantă. În mare primejdie sunt plantele cu flori frumoase. Dacă oamenii nu vor să cruţe natura, nu vom mai vedea lăcrămioare în pădurile din jurul oraşelor. Ele vor fi complet nimicite.

Iată de ce statul sovietic a luat măsuri urgente de salvare a bogăţiilor pădurilor şi câmpiilor.

Începând cu primăvara anului 1977, în zonele împădurite şi parcurile din Moscova şi din împrejurimile ei, s-a interzis culesul lăcrămioarelor, viorelelor, clopoţeilor, nuferilor, bulbucilor şi a altor câteva soiuri de flori. În unele raioane sunt ocrotite, prin astfel de măsuri, peste o sută de specii de plante rare.

În această campanie de mare importanţă, tinerii vin în sprijinul silvicultorilor. Tinerii naturalişti sunt ocrotitori entuziaşti ai florilor. Ei întreprind acţiuni cum sunt: „Atenţie: lăcrămioare!” „Atenţie: nufărul alb!”

Urmează şi tu exemplul lor. Poartă-te în pădure şi pe câmp în aşa fel ca plantele să nu sufere. Ţine mine: cei ce nu se pot apăra, au mare nevoie să fie apăraţi de tine!

(Text reprodus din volumul: NIKOLAI OSIPOV, DIN LUMEA VRĂJITĂ A PLANTELOR, (Povestiri adevărate), Ilustraţii de Victor Kirillov. În româneşte de Raisa Adam şi Vasile Beldie, Editura Raduga, Moscova –Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988.)