-Dănilă SITARIU: MUNŢII RUDĂRENILOR

–antologia gândului–

    Atras  de frumuseți naturale cu descântec de istorie milenară, urc vară de vară în munții rudărenilor, pentru a mă despovăra de grijile și de nevoile tot mai sâcâitoare ale vremurilor când scriu aceste rânduri..  Nevoia de aer curat,   binecuvântat de ,,fuiorul de apă vie„ ce pune în mișcare pietrele celor 22 de mori din Rudăria, mă aduce destul de des în cheile cu același nume, pentru a afla de la octenarii Solomia lu Ionel(Codreanu) și Lazăr Sârbu(Matălă), noi povești despre cea mai întinsă zonă mulinologică din  Europa.            

 

     Zonă, care îmi hrănește imaginația și mă îndeamnă la  drumeție an de an de-a lungul și de-a latul munților rudărenilor,  înfrumusețații de poveștile ostoite și pline de substanță ale vârfurilor: Svinecea Mare(1224 m), Svinecea Mică (1150 m), Cârşia Mare (1167 m), Znamăn (1020 m), Tâlva Vlăgii (1050 m ), Corhanul Rudăriei (1100 m), Iovârnata Mare (1133 m), Iovârnatebreg (1049 m),  Radăcină (1048 m), Tâlva Gabroţului (992m), Rătchinecea (859 m), Gunişcii (825 m), Pravălăc(779 m) şi Socoloţ (720 m), învăluite  primăvară de primăvară  în  aer de sărbătoare.

                    

    Aer neprihanit pe care îl respir odată cu aromele liliacului și cu   cu   verdele nesfârşit al pădurii rudărenilor, de care mă simt legat prin rădăcini, prin simţuri şi prin toate fibrele sufletului, care îmi poartă pașii gândurilor spre ascunzătorile numite ,,zbăguri„, locurile de pace, de liniște și de refugiu ale locuitorilor satului de obârșie în timp de mare primejdie, anunțată de focurile aprinse de plăieși și  apoi de grăniceri împărătești pe înălțimile din munții sufletului.

      Munți, care ne-au asigurat continuitatea de neam și de grai pe aceste meleaguri, unde m-am bucurat în voie de binefacerile primăverii. Anotimp, care m-au ispitit să urc  pieptiș abruptul dinspre  Vârful Svinecea Mare (1224m), cel mai înalt din Munții Almăjuluii (cu originea în cuvântul slav,,svinea”–porc), pentru a-mi  putea conecta partea ascunsă a sufletului la istoria munților, de care m-am, fără să uit iubirea de acasă și trăirile pline de frumoase nebunii ale tinereții.

    Vârstă la care am străbătut an de an  drumul de pe Culmea Porcului, în căutarea bureților de toamnă și a urmelor legendei care amintește, că pe aici ,,a trecut Mihaii Vitezul în anul 1594, spre tabăra răsculaților de la Vârșeț”.

   ,,Drum de 6 ore călare de la Eșelnița la Rudăria, peste Munții Almăjului, unde au loc importante evenimente istorice, amintite de  baronul Elmt , într-un raport din anul 1770„. Este drumul pe care a urcat în anul 1788, ,, Batalionul I grăniceresc de 1000 de capete de la Bozovici, care peste Rudăria, sus în monte la Pregheda au ieșit, de unde srăji, pichete, până la Teiul Moșului , spre Jupalnic, au pus, pentru ai opri pe turci„.

    Pe acest drum învăluit în aerul puternic ozonat, plecă la ordin  în crucea nopții dinspre 17/18 august 1788 din Pregheda, spre Fântâna Porcului de la Stăncilova, avangarda condusă de Iancu Cociaș din Rudăria, care ,,‘naite mergea, ‘ndărăt căuta, sate fugite nima”.

     În planul de apărare din anul 1774, ,,colonelul Turtaz, specifică faptul că, Pregheda,  situată la granița dinspre Valahia este un important punct stategic în Munții Almăjului, care ar putea opri turcii să intre în Banat, iar Valea Almăjului, ar putea asigura, retragerea trupelor imperiale spre Munții Semenicului„.

   ,,Bătând cu pasul drumul dintre Rudăria și Pregheda, am descoperit în amintirile unor veacuri de mult apuse, dorința  rudărenilor de a-și păstra ființa în istorie.  Provocare, care  i-a făcut  grăniceri în anul 1775, sub comanda  baronului Paul Diminic Papilla.„

   Vechiul  drum dacic , peste munţii înalţi, care mi-a umplut viaţa cu mari satisfacţii şi bucurii în tinerețe, ,,mă apropie tot mai mult de divinitatea  cărărilor pierdute în verdele crud al pădurii rudărenilor, pe unde a trecut spre Cazanele Dunării în anul 1788, batalionul condus de locotenentul Fustineanu,  pentru ,,ai conturba pe turci”.

   Este  acelaşi drum, ,,reparat  din ordinul generalui Andrei Hadic în anul 1789, care trimite un escadron la Pregheda,  pentru a supraveghea strâmtorile de la Topleţ şi Orşova, dar şi pentru a preîntâmpina un atac pe neaşteptate din partea turcilor„.

    Necunoscutul și plăcere de a drumeții și a mă reculege în Munții Almăjului, peste care calc cu grijă, să nu tulbur liniștea ecosistemelor funcționale ale naturii și somnul strămoșilor noștri grăniceri, care au pierit în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1788-1789, m-a ajutat să înțeleg  de unde   ni se trage  faloșenia de fauritori de istorie, în această margine de lume românească, unde  vântul, clopotul oilor şi  în aceiaşi măsură şi de lătratul câinilor, îmi ,, stau mărturie cât de mult mă bucură ivirea zorilor ce îmbracă pădurea rudărenilor  în culori de neuitat.„ .

    Pădure plină de doruri nesfârșite,  de comori care își schimbă locul  din 7 în 7 ani  și   de adieri de vânt, care mi-au scos în cale în vara anului 1985, pe regretatul poet și realizator de emisiuni la Radio  Timișoara, Nicolae Dolângă, care mi-a prezentat Vârful Svinecea,  ca pe un uriaş cu  mulţi copii, printre care Rudărica şi Prigorel,   transformaţi în râuri de mama lui Lucifarel, iar uriaşul prefăcut în munte,  cu rostul de a ocroti izvoarele , mersul stelelor și de a ghida nuverii în așa fel, încît apa de ploaie să se întoarcă în pământul din care a izvorât”.

    Vârful Svinecea Mare, înălțime cu multe secrete, încă nedescoperite, inima munților Almăjului și locul unde timpul se scurge altfel,, îmi amintește de carțile: ,, Despre satul lui Eftimie Murgu” şi ,,Legendele Almăjului”, în care profesorii Vasile Nemiș și Nicolae Andrei, au descoperit în brizele de munte, puterea de a  mișcă până și liniștea dintre zidurile de întuneric ale pădurii rudărenilor.                

 

     Pădure, care  îmi  amintește de așa zisul  aur, ascuns de haiduci în vârful Svinecea Mare, care ar ajunge României, timp de 40 de ani, potrivit legendei transmisă prin viu grai de rudăreni  din veac în veac. Comoara   s-ar afla în peștera a cărei gaură se află în locul, unde bate prima rază de soare din ziua de Rusalii, sărbătoare, care m-a pus pe urmele  ,,pricoliciului”, care a ucis o fată frumoasă  ce măcina într-o noapte cu lună plină,  la Moara Roşoanea din Cheile Rudăriei”. O poveste a râului Rudărica, din care dacă bei apă, rob îi vei rămâne viața întreagă!

    Este acelaşi ,,pricolici”, blestemat zâna cea bună ,, să nu poata  deveni om, până nu sapă cu ghearele şi cu dinţii pe sub stânca pe care stă, un  tunel la capatul căruia să construiască  o moara la care – vorba profesorului Nicolae Andre- să nu aibe rând niciodată„. 

   Pricolici, care la încercarea de ,,a fura  cheia de piatră din Vârful Svinecea Mare, a fost lovit de un fulger din înaltul cerului şi prefăcut în stâncă cu înfăţişare de porc”.

    Infăţişare, sculptată de fapt de vânturile şi de ploile veacurilor în  dimiensiunea carstica a munţilor Almăjului,  unde  aerul curat îmi reinoada firul gândurilor, îmi sensibilizează simţurile și mă ajută să descoper intersesante  urme lăsate de înaintaşi.

   Urme, care m-au condus spre ,,cleanţurile înlănţuite ca Prometeu  pe versanţii  Cârşei  Mari,  toponim cu originea în sud- slavul ,<<krş>>, ce desemnează stânci legate de roca mamă , asemănatoare cu cele de la de la Topolii, însă rupte de roca de bază„.

 

    Urcând  priporul Socoloţului, toponim izvodit din cuvântul slav ,,sokol”(şoim),   am ajuns în Vârful Rătchinecea, unde sentimentul de libertate și odihna la umbra unui fag stufos, rasfrântă în  stalimpezimea apei din fântâna de unde porneşte izvorul pârâiaşului Cotovăţ este răsplata unei zile de drumeţie, prin caldura unei veri în  care căutam, rosturile de viaţă pierdută de la Piatra Olarului,  unde  ,,omul primitiv  şi-a rânduit  cuptoarele de oale şi faurit uneltele, cu ajutorul cărora să echilibreze raporturile cu  natura, care cântărește cu propria-i balanță trecerea timpului.

    Natură, care mi-a cimentat relația cu munții, care mi-au resuscitat gândurile, bucurat  respitaţia şi aerisit rădăcinile sufletului, pe care încerc să le proptesc la zidul  gata să se prăbuşească al acestui prezent, în care ne ruinăm cu bună ştiinţă istoria!

    Un prezent al marilor dezamăgiri şi neîmpliniri în care interesul național a fost înlocuit cu cel personal, iar patriotismul  nu mai păstrează nimic din măreţia de altădată a identitatii noastre  naţionale și nici din poezia vieții, care să ne   tămăduiască și să ne curețe  de neputința din noi !

    Neputință, care îmi amintește de vorbele generalului francez Berthelot, aflat pe frontul din Moldova, în primul război mondial: ,, Sunteţi admirabil de dezorganizaţi”. Vorbe de mare actualitate şi astăzi!

   Cu toate acestea, nimeni şi nimic nu m-a putut împiedeca  să îmi continui  drumeţiile, prin natura  din geografia mea afectivă, unde mă regăsesc savurând și trecând prin filtrul sufletului,  izul de sălbăticie din singurătățiile munților, unde sunt așezate astăzi strungile rudărenilor de la Prislop, Lobodări, Târsâtura(Vela),   Vrăpcioanea, Rudărica, Strunga Dracilor, Curmulice, Rătchinecea,  ,,construite din lemn de fag, tăiat în  nopțile  lună plină„.

 

      Strungi în care laptele de oaie muls la lumina tremurândă a stelelor, cât şi experienţa culinară a fiecarui baci ce trăiește cu credința în suflet, adeveresc vorbele reginei Maria: ,, păcurarii sunt întruparea singurătății, a tainie și a lucrurilor nespuse„,care îmi amintesc de Coveiul lui Trăila, unde a căzut în prăpastie carul cu  boi cu tot al lui moș Mitogii, un rudărean șugubăț, care a declarat ,, avu-i câta pagubă, dar îmi plăcu cum o mers”! Nu trebuie uitat faptul că, Coveiul lui Trăilă, a fost locul de joacă  al sublocotenentul Iosif Ghimboașa, eroul Almăjului, în revoluția din decembrie 1989.

    Jertfă uitată de către ,,politicienii”  de astăzi,  învăţaţi  numai să primească şi nu şi să dăruiască! Cum să dăruiască, dacă  nu sunt pe aceiaşi frecvenţă  cu ţara şi cu rosturile de viaţă ale românilor,  care i-ar fi ajutat să nu piardă legatura cu sufletul  din ei și cu realităţiile din aceste vremuri , în care fericirea celor puţini , s-a construit pe nefericirea celor mulţi?

      Vremuri, care îmi amintesc cu tristețe de începutul anului 2015  când am fost evacuat pe nedrept din apartamentul unde am fost chiriaș 35 de ani, de către un primar și niște consilieri comunali, învrăjbiți  ca și nuverii în timp de furtună de desupra satului de obârșie.

    Cu tot necazul, echilibrul în gânduri și dragostea față de locurile copilăriei, mi-a întărit legătura cu divinitatea din  istoria țărmurenilor, primii oameni cu numele de rudăreni, de la care am învățat să nu fug niciodată după caruța care nu  mă așteaptă sau după iubiri în care focul  nu poate fi întreținut. Iubiri din care am  înțeles  de ce credința nu  trebuie să pună  stăpânire pe om, numai atunci cand simte că-i fuge pământul de sub picioare, credinţa trebuie purtată-n suflet , la fel cum purtăm dragostea, această floare capricioasă ce trebuie udată la rădăcini, pentru a nu se ofili, așa cum  a început să ni se ofilească  neamul, care a început să  se rărească la fel ca,  în vremurile  ,,cînd toate pădurile se haiduciseră„!

      Vremuri fără vâstă, care îmi pun  în mișcare  și cea mai rămas din propria-mi  tinerețe,  care mă ispitește să  particip în continuare la aventura cunoaşterii  veacurilor, când strămoşii au început să toarcă fuiorul istoriei şi al complicatelor ei suişuri şi cobarâşuri.

      Suișuri și coborâșuri, care m-au  răscolit,  interiorizat şi  bucurat să pot să îmi continui drumețiile pe cărările alunecoase şi priporoase , ce par ca nu se mai termină  în munţii rudărenilor,  în care am descoperit povestea Dragobetelui, fiul  Babei Dochia,  cumnatul lui  Lazar, cel care a murit de dorul scoverzilor(clătitelor)sau alte poveşti, ce  respiră în ritm cu  simţurile mele  de  almăjan convins, că poporul român va descoperii până la urmă ,,descântecul„, cu care să alunge duhurele rele, care-i dau târcoale de ceva timp!

     Am scris acest eseu despre munții la a căror poale am copilărit, întrucât aici  s-a născut povestea pe cât de simplă, pe atât de interesantă a a strămoșilor mei rudăreni. O poveste în care mă regăsesc cu întreaga-mi biografie de țărmurean- rudărean, aflat pe aceiași lungime de undă cu  pădurea, care astăzi la bătrânețe  mă îmbie  la odihnă și la frumoase aduceri aminte.

 

Prof. Dănilă Sitariu