-Ion IZVOR:,,Armoniile naturii”

lacrima Pământului

„Din Cosmos, Pământul se vede ca o lacrimă;

aşa o fi fost proiectul ?” (V. Ghica)

Pământul lăcrimează

atunci când creşte

înflorind pe lume

pomul –

se-aude o melancolie

încingându-ne

ca un meridian se-

aude câte-un foşnet

prin oglinzi o

umbră adorată

care scapă iar

şi iar răsare

luminând

tainiţa de văzduh orb

se-aude chiar suspinul dintr-o carte

şi-n bezna pâinii

pune aur vântul

se-aude Steaua lunecând din cer …

dar nu-i nimic – a lăcrimat Pământul!

––

poarta văzduhului

apăsat de miracolul

mării

de valurile polarizând

cuvintele

pe ecranul aprins

de speranţe

să distilezi

depărtări de suflet

cascada de aripi

– arc de triumf –

pe poarta văzduhului

intră în sânge

–

timpul

lanul de grâu sună ca un imn

un snop de iarbă

gânditoare

absorbind prin pori

nemărginirea stelelor

mâna

cu primăveri obosite

se întinde

între piatra de ieri

şi lacrima de azi

cucerind

visuri ciudate

cu oglinzi şi prunci suferinzi

floarea vrea să poarte un leagăn

–

zăpezile

devii ca vântul obosit

bătând

către amiaza drumului

şlefuind diamante şi stele…

mai simţi

–ca un cuib de luminăsuspinul

curcubeului şi freamătul

cu gust de furtună

al catargelor

îmbrăţişând orizontul…

se vor deschide

pânzele corăbiei

pe oceanul celor 88 de constelaţii?

te zvârli

să întreci

zăpezile de pe vârful cel mai înalt

–

izvorul

din piatră în piatră

din secol în secol

izvorul

saltă poveri de ozon

şi de linişte

mereu primenit şi vioi

într-o copilărie fără sfârşit…

ION IZVOR

Lasă un comentariu