-CEZARINA ADAMESCU:,,SONETE PRIMĂVĂRATICE”

 

Prin ochii tăi, iubite, eu am văzut caişii

 

 

 

                                   Prin ochii tăi, iubite, eu am văzut caişii

                                   Părea în noaptea sfântă, ninsoare ireală

                                   Din ţări îndepărtate, se întorceau Ibişii

                                   Şi ceru-adânc vuia de-un cântec de sineală.

 

                                   Îşi întinsese luna, pe boltă lăicerii

                                   Şi stelele-nflorite râdeau necontenit.

                                   Plesneau în floare merii şi vişinii, cireşii.

                                   Eu îi priveam extatic, prin ochiul tău smerit.

 

                                   Părea grădina toată în albele ei ruguri

                                   Meleagul de poveste la care-adesea visăm,

                                   Drapată în ninsoare ca-n scâncete de muguri

                                   Ne îndemna în şoaptă, de mână s-alergăm.

 

                                   Prin nara ta flămândă, caişii-am mirosit

                                   Şi îi priveam extatic, prin ochiul tău smerit…

 

 

 

 

                                  

 

 

 

 

 

                                   De când te-aştept au înflorit magnolii

 

 

                                   De când te-aştept, au înflorit magnolii

                                   Cireşii timpurii au înflorit

                                   Am lepădat veşminte şi orgolii

                                   Când frunzele s-au prins într-un horit.

 

                                   De când aştept şi versu-ţi psihedelic

                                   L-am recitit şi-l ştiu pe dinafară

                                   Îmi susură-n ureche glas angelic

                                   Şi sunetul se-ntinde cât o ţară.

 

                                   Se prăbuşesc în el tăceri de-o viaţă

                                   Ca pietre rezonând într-o fântână

                                   Şi când mă spăl cu versul tău pe faţă

                                   Eu capăt imediat puteri de zână.

 

                                   De când te-aştept în infinimea colii

                                   Iubite, parcă înfloresc magnolii…

 

 

 

 

 

                                  

                                   Dar unde este-acel numit departe?

 

 

 

                                   Dar unde este-acel numit departe?

                                   de-l caut în deşert şi nu-l găsesc?

                                   Şi ce lumină neagră ne desparte

                                   atunci când zările abia mijesc?

 

                                   Cad flori din cer, risipă de petale

                                   ghiocul îmi vuieşte în urechi.

                                   Din crânguri se aude zvon de jale

                                   şi-un gust dulceah-amar de taine vechi.

 

                                   În ochi ţi se citeşte toată zarea;

                                   la orizont se bulucesc cocori.

                                   Uitate stepe-mbracă depărtarea

                                   sirepe intră-ntr-un covor de nori.

 

                                   Tiptil se furişează sora moarte,

                                   dar unde este-acel numit departe?

 

 

 

 

 

                                  

Nimic nu mai era la fel în noi

 

 

 

                                   Nimic nu mai era la fel în noi

                                   ne împărţeam cărările-n răscruci

                                   ne risipeam mereu din doi în doi

                                   ducând pe umeri câte două cruci.

 

                                   Săraci, stingheri, flămânzi de lună plină

                                   nici nu ştiam pe unde rătăcim;

                                   uitasem cum să zămislim Lumină

                                   şi cum promis-am un rotund să fim.

 

                                   Zburătăcind doar pe cărări uituce

                                   prin labirinturi de hăţişuri pline,

                                   nu bănuiam cărarea unde-o duce

                                   şi-am hotărât rămânerea în sine.

 

                                   Şi uzi în plete de zăpezi şi ploi

                                   ne risipeam mereu din doi în doi…

 

 

 

 

                                   Sărută florile înrourate

 

 

                                   Sărută florile înrourate

                                   atunci când se iveşte aurora

                                   şi pleacă-te iubirii preacurate

                                   bineţe dând şi pace tuturora.

 

                                   E-un dans de suflete înlănţuite

                                   în aprigă şi tandră încleştare

                                   tu vino-n calea inimii, iubite,

                                   şi-ascultă a “Cântărilor Cântare!”

 

                                   Mi-e sete, vino să-mi aduci potirul

                                   cu lacrima iubirii tale sfinte

                                   şi-atunci când s-o curma, al vieţii – firul

                                   să-ţi simt răcoarea gurii cea fierbinte…

 

                                   Iubite, stai cu mine pe-nserate

                                   sărută-mi florile înrourate…

 

 

                                  

 

 

                                   Un mugur de-orhidee presat-am într-o carte

 

 

                                   Un mugur de-orhidee presat-am într-o carte

                                   să-ţi lumineze versul pe care îl vei scrie;

                                   păleau cuvinte albe, păleau petale moarte

                                   dar focul din peniţă părea că te îmbie…

 

                                   Cu lacrima din frezii eu ţi-am stropit obrazul

                                   şi c-un surâs, răbdarea ţi-am pus-o la oblânc,

                                   când înfloreau lumine sfioase ca topazul

                                   în tainiţele firii cutreierai adânc…

 

                                   Şi dezgoliţi de umbre sub lespedea-nserării  

                                   alunecam alături, îmbrăţişaţi în carte

                                   simţind pe buze – roşu – acelaşi gust al sării            

                                   când despicam genunea în două-a Mării moarte.

 

                                   Dar necuprinsu-acela, nici nu mai ştiu de vremu-l.

                                   Îmi curge mir din gură, când îţi rostesc Poemul…

 

 

                                  

                       

 

 

 

Eşti iar aici şi cine te va smulge?

 

 

 

                                   Eşti iar aici şi cine te va smulge?

                                   din mine împlântat ca-ntr-un genom?

                                   Se străduieşte clipa să divulge

                                   întreaga aşteptare până vom

                                  

                                   Precum un crucifix căzut din pom

                                   pe care pasărea cu aripi large

                                   l-a spart cu ciocul, l-om lipi şi l-om

                                   sui şi arbor ape vechi catarge…

 

                                   Aşa ne-am fost şi noapte şi azur

                                   Lumină şi-ntuneric şi splendoare;

                                   pe malul mării cu nisip velur

                                   la vremea când se-ntorc în port cocoare…

 

                                   Precum cuvântul ferecat în tom

                                   în mine împlântat eşti ca-n genom.

 

                                   CEZARINA ADAMESCU

                                   Prier, 2012

Lasă un comentariu